vineri, 31 decembrie 2010

Imi doresc...




















Sa fiu un om mai bun!
Sa fie toti cei dragi sanatosi!
Sa cunosc suflete frumoase in calatoriile prin care ma va purta viata mea in anul ce va urma!
Sa privesc Marele Canion la apus de soare cu dragostea de mana!
Sa pot iubi mai mult si fara teama!
Sa fiu libera sa visez cat de departe ma vor purta gandurile!
Sa scriu, sa scriu, sa scriu...
Sa fie soare!
Sa am ce povesti...
Sa ma revad cu oameni dragi de departe, sa petrecem clipe minunate impreuna si sa ne bucuram de lucruri simple!
Sa plec ca sa am unde si la ce sa ma intorc!
Sa vad lumea, macar o parte din ea!
Sa am lumina, mereu o lumina buna pentru fotografii, si cateodata intuneric ca sa ma bucur si mai mult de ea cand o regasesc!
Sa fie cer senin! Si cate un nor asa, de decor!
Sa am prietenii aproape! Fiindca fara ei, 2010 ar fi avut alt deznodamant!
Sa fie armonie!
Iubire!

Va doresc un An Nou asa cum visati!

marți, 28 decembrie 2010

Métamorphose


E atata dragoste pe lume...
Dar e dincolo de fereastra inchisa.

Inauntru e intuneric, e frig, e iarna, si e pustiu.

Afara totul e de un alb imaculat. Pe cerul de hartie nu e schitat nimic. Nici un gest. Nici o cale care sa urce spre el. Ramane de un alb orbitor cu soarele nicaieri.
Ninsoarea a facut inconjurul Pamantului intr-o singura noapte si dimineata am descoperit-o la geam cu toate ramurile ei albe.
Mi-e atat de sete, dar apa descantata de ger s-a facut luciu de gheata...
Inca mai am un suflet...imi mai aduc aminte de asta...
Dar sufletul meu, un calator prin lumea larga, e acum prizonier in spatele unei ferestre ferecate sub lacat de iarna...

luni, 27 decembrie 2010

Craiasa Zapezii




















A sosit in oras
Si a asternut pe strazi
O poveste intreaga...
A luminat cu felinarul ei alb
Noaptea noptilor...
Si...
Mi-a adus aminte
Ca am un ciob in inima...
Cat de departe
Pare de toate
Primavara!

sâmbătă, 25 decembrie 2010

Un Craciun Fericit!




Ce as fi putut sa imi doresc mai mult?


Sper ca tot ce visati sa devina realitate, prin bunavointa lui Mos Craciun!

vineri, 24 decembrie 2010

35




















Azi e ziua mea. O zi in care toti prietenii si cei care ma iubesc se gandesc la mine...
Uitandu-ma in urma la anul care a trecut pot spune ca a fost cel mai uimitor si mai plin din toata viata mea.
Le datorez asta oamenilor pe care ii stiu de ani si ani, prieteni vechi si incercati la bine si la greu, celor care mi-au iesit in cale si au mers alaturi de mine pe drumul meu, celor care mi-au ramas aproape in clipele grele, care m-au incurajat, m-au sustinut cu dragostea si devotamentul lor, celor care o au trecut ca o boare pe langa inima mea si a caror mireasma o sa ramana acolo mereu, si nu in ultimul rand celor pe care nu i-am cunoscut niciodata personal, dar a caror prezenta in viata mea e atat de vie, fiindca ii simt cu mine, pentru ca uneori s-au oprit in loc si au privit in sufletul meu si mi-au spus un cuvant, mi-au trimis o frantura din fiinta lor.
Nu imi simt varsta ca pe o povara, ba chiar din contra. Ma simt ca la 20 de ani. Un prieten mi-a spus ca este asa fiindca nu mi-am pierdut inocenta. Poate ca avea dreptate. Poate mai e si altceva...
Fotografia de mai sus e facuta la Copsa Mica de prietena mea, Mirela Bichigeanu si ilustreaza foarte bine tot zbuciumul si contrastul incredibil al zilelor prin care am trecut in acest an. Al 35-lea.
Copsa Mica e un loc plin de praf si pulbere... Dar mie mi s-a parut un loc foarte frumos. Fiindca eram inconjurata de prieteni, soarele apunea magnific peste liniile de cale ferata si peste sufletele noastre, iar rasetele tuturor se auzeau pana departe...
Intotdeauna incerc sa vad partea frumoasa a vietii. Nu reusesc mereu, dar macar incerc. Intotdeauna imi spun ca in ceva rau si urat trebuie sa fie ascunsa vederii si o parte frumoasa si luminoasa. Trebuie doar sa o caut, sa o descopar, sa o scot la suprafata. Sa daram toate zidurile, oricat ar fi de inalte, oricat ar fi de rezistente...
Incerc sa privesc spre viitor cu speranta, asteptand sa vina toate lucrurile minunate care mi se pregatesc. Stiu ca ele sunt acolo si ma asteapta sa le descopar, sa le impart cu ceilalti si sa imi faca viata frumoasa!
Va multumesc tuturor celor care mi-ati fost alaturi intr-un fel sau altul in acest an!

luni, 20 decembrie 2010

Moments in time

In cele din urma viata e facuta din momente...
Si cred ca de aceea nu reusesc sa imi amintesc decat franturi din ea...
Dar poate ca e mai bine asa.

Nu pot pastra tot, dar de cate ori ma gandesc la trecut, intr-un fel sau altul, incercand sa-l readuc in prezent, ma simt de parca as rasfoi o carte si citesc in viteza doar fragmente din ea...
O iau de la capat si invariabil alte pasaje le iau locul, in timp ce ma pierd printre foi...

Iarna e un anotimp bun sa te gandesti la trecut. Fiindca serile ei lungi si reci se prelungesc pana cand devin cat niste nopti polare.

Azi chiar am stat la gura sobei. Pret de cateva clipe... Venisem de afara amandoi, abandonand intr-un colt de gradina micul om de zapada cu nas dintr-un morcov. Mi-a zis ca ii este frig si fiindca eram inghetati, ne-am asezat in fata focului sa ne incalzim.
Apoi a inceput povestea. Alba ca Zapada si cei sapte pitici... cel mai fermecator film de desene animate din cate am vazut vreodata. Si mi-am adus aminte din nou de copilaria mea, de inocenta acelei perioade. Una din cele mai frumoase momente ale ei erau povestile ecranizate de Walt Disney... Il tineam pe Stefan in brate si mainile lui mici si reci se incalzeau incet in mainile mele, in timp ce gandurile imi alunecau usor inapoi in trecut...

Zilele noastre trec una cate una.
Anotimpurile vin si pleaca si asta e o certitudine fericita.
Azi, zapada mi-a amintit ca e facuta din mii si mii de fulgi, atat de mici, atat de delicati si de fragili dar construind un adevarat imperiu de magie...
Clipele noastre sunt atat de mici, dar cum se face ca sunt singurele care raman, care se pastreaza?

miercuri, 15 decembrie 2010

My dark side




















Imi amintesc de mine
Cum eram uneori
Cum nu aveam loc
Intre patru zari
Nici vant, nici furtuna
Doar zborul spre Luna
Spre stele departe
Sau spre inapoi
La Pamantul
Fara amandoi
Inima mea
Nu era
A cuiva
Care nu avea
Nevoie de ea...
Iar in privirea mea
Era numai lumina
Te cautam?
Nu mai stiu...
Dar azi
Imi aduc aminte de mine
Cum eram uneori...
Acum a ramas
Doar o umbra
Din fiinta mea
Si privind inainte
Ma trec fiori...

marți, 14 decembrie 2010

De iarna


Apusul s-a lasat peste lume odata cu ninsoarea...

Strabat cu masina strazile poleite cu diamante sub lumina felinarelor.

Elvis Prestley. Nu stiu de ce, dar vocea lui catifelata nu mi-o pot imagina ascultand-o decat in decorul iernii "...you were always on my mind..." Oare?
E un moment magic care ma face sa uit de toate...caldura din interior, muzica din difuzoare si fulgii imensi care se rostolesc de jur imprejurul meu luminati de faruri...

Se face noapte atat de devreme!
Intr-un sfarsit cobor si zapada imi scartie sub picioare. O fac bulgare cu mana fierbinte si mi-o lipesc de obraji. Imi aduce aminte de copilarie... Privesc in sus si fulgii imi intra in ochi, apoi mi se opresc in par si pe buze...zambesc...

Ninge linistit, atat de linistit de parca nu ar mai exista altceva pe lume decat cerul negru si descantecul alb si uimit coborand de sus...

luni, 13 decembrie 2010

Iarna


...totul incepe cu primul fulg ratacit...il urmeaza inca unul, si inca unul, pana ce ajungi sa te pierzi cu tot sufletul intr-un noian de frig alb...prima ninsoare...

Apoi iarna se transforma in ceva atat de naucitor incat nici nu mai stii daca ai asteptat-o tu sau a venit ea la tine in cele din urma.

Decembrie. Cum oare pot sa incapa intr-o singura luna din an atatea trairi, atatea amintiri, atatea asteptari, atata emotie si bucurie? Atata voluptate...

Decembrie are un mister pe care inca nu i l-am descifrat...

As vrea sa fiu din nou copil. As vrea sa stiu sa ma mai joc. Sa stiu cum arata insomnia copilariei, o singura data in an, in seara de Ajun... Sa ii vad din nou, la noi acasa de Craciun, pe bunicii mei dragi care azi nu mai sunt. Sa am un tort alb cu lumanari, sa primesc cadouri daruite din tot sufletul, sa ii aud cum imi canta "La multi ani!" Cred ca sunt norocoasa ca m-am nascut in Ajun de Craciun, fiindca, intamplator sau nu, imi este cea mai draga sarbatoare din an...

Decembrie...radioul din bucataria copilariei si cantecul lui Alifantis pe versuri de Bacovia. Imi spuneam ca, intr-o zi cand voi fi mare, am sa iubesc si am sa fiu iubita si voi sta la gura sobei citind "ceva de la poluri" in timp ce, pe amandoi "zapada ne-ngroape"...

Si de aici incepe voluptatea iernii...

Ceaiul. Fierbinte, aromat, sorbit cu inghituri mici, dintr-o ceasca mare, in timp ce mainile inghetate cuprind cana ca intr-o imbratisare. Si incet, incet totul se dezmorteste, urmat de un zambet, apoi de un alt zambet mai plin de subinteles. Oare cand a fost ceaiul mai bun vreodata? Si cate de multe sperante poate sa ascunda in adancul alb al portelanului ei o ceasca de ceai?

Ciocolata calda. Bauta impreuna cu prietenele dupa o raita prin orasul cuprins de viscol. Intr-o cafenea micuta, ascunse strengareste dupa ferestrele inflorite de ger... Ciocolata cu aroma de menta sau de grand marnier, cu gulerul ei alb de frisca inviorat de fulgi de ciocolata amaruie, e un rasfat delicios si aproape pagan. Oare de ce nu ma simt vinovata?

Placintele cu mere, nuci si scortisoara sau cele cu branza dulce, coaja de lamaie si multe stafide imbatate in rom...ninse din belsug cu zaharul cel mai alb si cel mai fin... Cum sa nu te dai batut, cand impresoara toata casa cu parfum de sarbatoare?

Vinul fiert...numai gandul ca seara ma asteapta o cana de lut, plina ochi cu licoarea tare si fierbinte, in care s-au amestecat fantezist zaharul brun, scortisoara, cuisoarele, ghimbirul si asa, de dragul culorii, dar mai ales pentru aroma ei, o felie jucausa de portocala, ma face sa rezist frigului de peste zi!

Si apoi delicioasa paine facuta in casa...neagra cu seminte, cu coaja aspra si crocanta, pe care se rasfata cateva cristale albe de sare de mare si care are un miez atat de pufos!
Alta voluptate...baia cu multa spuma si ulei parfumat...
Lumanarile cu lumina dulce si asternuturile calde si moi...
Zilele de sarbatoare...
Bradul cu miros de munte...
Prietenii dragi...
Cadourile...
Zambetele celorlalti!
Exista pana si radioul lui Mos Craciun!
Iarna e un anotimp al rasfatului.
Si cred ca decembrie e cea mai frumoasa si mai plina luna din an!

Dar mai avem multe de povestit despre asta...

duminică, 28 noiembrie 2010

Drumul spre stele




Hai cu mine
Spre stele!
...
E noapte neagra
Afara,
Aproape
Miez de noapte
Cerul deasupra
Fara contur
Pamantul intreg
De jur imprejur
Si tu nicaieri...

duminică, 21 noiembrie 2010

Confesiune


Se stie ca suntem facuti din iubire, pentru a iubi. Si chiar daca nu toti ne-am nascut din dragoste, asta nu are absolut nici o importanta. Iubirea e acolo undeva ascunsa in fiinta noastra si e dureros de prezenta, chiar si in clipele cand nu mai credem in ea.

Nu poti face pe nimeni sa te iubeasca. Nici pe cei care in mod firesc ar trebui sa simta asta pentru tine.

A iubi e foarte incomod. Pana la urma iubesti pe cineva in pofida a ceea ce este el. Si in cele din urma reusesti sa-l accepti si sa il iubesti asa cum e, fara sa il judeci, fara sa incerci sa il schimbi.

Dragostea e comoda. Pot sa simt dragostea oricui, atat timp cat sunt in parametrii acelui oricui. Cat timp sunt asa cum isi imagineaza ca ar trebui sa fiu. As putea sa port orice masca si-ar dori cineva si probabil m-ar iubi foarte convenabil pentru acea masca.
Probabil as putea fi perfecta, in acceptiunea celorlalti. Dar nu as mai fi eu. Am o suma de calitati care ma recomanda pentru perfectiunea canoanelor lumii in care traim. Sunt probate si certificate in timp. Dar nu este deajuns ca sa ma defineasca, cu atat mai mult cu cat, nu asta ma reprezinta. Din nefericire, pentru mine si pentru altii, am si o alta suma, deloc convenabila si usor de digerat. Nici aceasta suma nu ma defineste si nu ma reprezinta. Dar se pare ca ea cantareste mai greu, tocmai fiindca este atat de incomoda.

Duc o lupta permanenta cu mine insami. In fiecare clipa. De cand ma stiu. Ma judec aspru, ma urasc, ma iubesc, incerc sa ma accept asa cum sunt si nu intotdeauna reusesc. De cele mai multe ori ma ajuta si ceilalti. Unii ma imping cu usurinta in prapastie, altii ma scot cu greu de acolo.

Uneori durerea si dezamagirea isi fac cuib negru in sufletul meu si ajung sa cred ca nu o sa mai patrunda niciodata lumina.

Si totusi, mereu gasesc resurse sa iubesc oamenii, sa cred in ei. Fara ca nimic sa altereze din sentimentul acesta. Nici macar nu mai inteleg de unde am atata putere. Si o iau mereu de la capat, iubind, ca si cum as iubi pentru prima oara, ca si cum nu as fi avut niciodata inima franta, sufletul chinuit...
Ca si cum nu as fi invatat nimic, absolut nimic din ce mi-a fost dat sa traiesc, iubind oamenii cu aceeasi naivitate mai mereu...

Poate ca iubirea nici nu e o lectie...
E atat de incomod sa iubesti, de dureros, dar atat de frumos! E o dovada de mare generozitate sa poti iubi! Nu toti avem acest privilegiu, fiindca suntem uneori mult prea practici, prea intepetiniti in canoane, prea plini de prejudecati.

Si din nou imi aduc aminte ca nu pot face pe nimeni sa ma iubeasca, nu pot face pe nimeni sa ma accepte asa cum sunt.
Nu pot fi asa cum vor altii sa fiu. Nu pot fi proiectia imaginatiei nimanui. Ii las pe altii sa o faca. Sa poarte ce masca vor.
Inca o data imi cer iertare!
Dar nu o sa ma schimb pentru a primi dragoste in schimb. Poate ca nici nu ar fi un targ bun! De unde as sti atunci, ca cine ma iubeste, ma iubeste pentru ceea ce sunt sau pentru ceea ce cred ca sunt? Si cine, si ce, as mai fi eu?
Dar o sa iubesc, o sa va iubesc cu aceasi naivitate mai mereu...

miercuri, 17 noiembrie 2010

Despre mine...


"...Aici intre pamant si cer,
zori sfinte, amurgul auster,
prin ras, sub zare aurie,
intr-o cereasca bucurie,
eu cea dintai, am plans stingher."

"Cantecul Evei"
de Charles Van Lerberghe

marți, 16 noiembrie 2010

Agonie si extaz



Oare unde ma poarta vantul?
In urma si inainte numai furtuna...
Ce imi aduce soarele?
Printre genele ude il privesc apunand
Asteptand rasaritul...

joi, 4 noiembrie 2010

Calatorie de toamna


Salutari dintre munti!
Trenul serpuieste lin prin Valea Prahovei inundata de culoare, iar deasupra mea cerul este de cerneala!

Singuri pe drum uneori


Ce poti sa le doresti celor dragi de ziua lor? De cele mai multe ori vorbele pot parea atat goale! Si cu ce cuvinte ai putea sa le spui tot ceea ce e in sufletul tau?

Poate ca ar trebui doar sa ii privim in ochi si nu rostim nimic. Si atunci vor intelege! Vor vedea acolo toata dragostea si recunostiinta, toate amintirile impreuna, toate clipele frumoase, toate momentele in care ti-au fost alaturi, la bine si la greu.

Poate ca ar trebui sa le reamintim ca suntem aici. Ca nu sunt singuri, ca nu vor fi niciodata singuri, ca o sa ramanem cu ei, chiar daca vom fi departe.

Fiecare dintre noi avem un un drum in viata. De cele mai multe ori drumurile noastre se intrepatrund cu alte drumuri, ale altor oameni, iar acesta e un dar pe care viata ni-l face la fiecare pas. Uneori bantuim aiurea, orbecaind pe carari intunecate si cand ne asteptam mai putin o mana straina ne prinde mana si ne calauzeste pasii spre lumina. Apoi se desprinde usor din mana ta si pleaca mai departe, lasandu-ti in palma doar o senzatie de caldura. Uneori acei oameni revin in viata ta, ca sa te scoata iar la liman. Alteori iti fac cu mana din departari, iti trimit cate un semn ca sa ii stii acolo, undeva aproape de linia orizontului tau.

De ziua lor iti aduci aminte de toate cate vroiai sa le spui... si atunci aproape ca nu iti mai gasesti cuvintele.
Si te gandesti ca poate, de aceea exista o zi, o zi anume a fiecaruia dintre noi, in care toti cei dragi se gandesc la tine si iti ureaza "La multi ani!"

marți, 2 noiembrie 2010

O toamna de poveste (4)





























Vine iarna...





Uneori, cand imi simt sufletul greu ma gandesc la povara altora.

Si atunci dimensiunea incarcaturii imi pare infinit mai mica...
Lungul drum pe care il strabat din adancul fiintei mele catre ceilalti nu mi se mai pare atat de anevoios.

Dar, cateodata, ma incapatanez sa port totul cu mine, fara sa imi treaca prin minte ca as putea lasa macar o parte din povara grea din suflet, undeva in urma. Sa arunc la marginea drumului furia, resentimentele, durerea, cele rostite si nerostite, de mine si de altii...

Dar a trecut pe langa mine... Nici nu m-a privit, fiindca privea in gol, cu gandurile departe, mergand pe un drum, probabil cunoscut, acelasi drum pe care il parcurge la pas de ani si ani... Avea ochii uscati si o expresie de resemnare pe chip care m-a inspaimantat, chiar daca am zarit-o doar pret de cateva clipe.

Azi mergand pe drumul meu, am aruncat peste umar, cat am putut de mult din povara amara pe care o port de ceva timp cu mine. Si o sa incerc sa nu mai privesc inapoi... Fiindca vine iarna, si odata cu primii fulgi sufletul meu se simte iar ca un copil asteptand o minune...

marți, 26 octombrie 2010

Pe-un picior de plai, pe-o gura de rai..




"...la nunta mea
A cazut o stea
Soarele si luna
Mi-au tinut cununa
Brazi si paltinasi
I-am avut nuntasi
Preoti, muntii mari
Paseri, lautari
Pasarele mii
Si stele faclii..."

Miorita - Vasile Alecsandri