A venit clipa

Azi s-a intamplat ceva extraordinar! Nu, nu s-au aliniat planetele, nu s-a deschis cerul, nu am intalnit pe nimeni special, nu am primit nimic pentru nimic...

A fost o zi obisnuita, ca multe alte zile din viata...

Si totusi, in timp ce toamna cobora in mine si in jurul meu cu o precizie cum nu am mai vazut, am realizat ceva. Nimic pe lumea asta nu se naste fara durere. Nici macar o noua viata. Iar daca durerea are calitatea de a purifica orice suflet, oricat ar fi de chinuit, atunci as putea sa spun ca nimic pe lumea asta nu e lasat fara rostul lui.

Totul a inceput in jurul pranzului, intr-o librarie din centrul orasului, dupa ce am cumparat o carte, recomandata de Semy, prietena mea din celalalt capat al tarii, cu precizarea ca "Eva, parca a fost scrisa de cineva care te cunoaste!". Nu o sa dau numele cartii, tocmai fiindca e atat de celebra incat nu-i mai trebuie propaganda in plus si aici. Pastrand acest anonimat, imi protejez intr-un fel si intimitatea fiindca spre marea mea surpriza si incantare, Semy chiar avea dreptate.

Am iesit din librarie cu cartea in mana, creioanele colorate pentru Stefan in geanta si capul in nori... Manuta lui calda in mana mea m-a adus cu picioarele pe pamant. "Mami, vreau pufuleti!" Am cumparat pufuleti si ne-am asezat tacuti pe o banca. Am rupt sigiliul rosu pe care scria ca e un bestseller si in timp ce punga de pufuleti se golea cu repeziciune am citit primele randuri...

Pana spre dupa amiaza citisem o treime din ea...

Spre seara, in drum spre parc, s-a intamplat acel lucru extraordinar. In timp ce eram la volan si vantul parfumat de toamna imi ciufulea parul , am simtit ca nu mai simt nimic. Durerea disparuse. Imi apartineam cu totul si acea senzatie de liniste si de calm ma uimea in aceasi masura in care ma facea si fericita. Era ceva neobisnuit, si desi eu paream aceasi, totul se schimbase. Norii rosietici peste Muntii Macinului, apusul, parcul, Dunarea cu faleza ei frumoasa, toate erau la locul lor, acolo unde le stiam, dar eu ma simteam intr-o lume cu totul noua. Incepand o viata noua. Din acea clipa.

Cand am ajuns acasa ma astepta un mesaj plin de caldura de la Semy. Nu mai stiam nimic una despre alta de mai bine de o luna.

Azi le multumesc prietenelor mele fiindca dragostea si devotamentul lor m-au tinut in viata mai mult decat am reusit eu insami uneori!

Viata e cu adevarat uimitoare! Fiindca, desi in absurditatea noastra omeneasca ne trece prin cap uneori sa renuntam la ea, ne da suficienta motive sa o pastram si chiar sa ne bucuram de ea!

War

Uneori imi amintesc ca viata e o lupta. Cu batalii castigate sau pierdute.
Nu poti iesi mereu invingator. Nici nu ai avea cum.
Dupa ce trece o vreme, pe cerul de plumb se destrama norii...
Campul de lupta inca fumega trist in urma... sangele a inrosit campia, amestecandu-se cu lacrimile, iar deznadejdea a facut uitate sperantele si visele noastre.

Dar nu tot ceea ce s-a pierdut ramane pierdut. Pacea e un castig, de oricare parte a baricadei te-ai afla.

Steagul alb, e alb pe ambele parti.

Uneori gustul victoriei e mai amar ca o otrava. Si pieptul, in care iti amintesti ca ai o inima, ti-l umple cu venin. Ochii iti sunt uscati, nu pot uita imaginea spectrului mortii, bantuind pe campul de lupta. Si trupul tau e in viata, dar tu te simti mort, mai mort decat cei care iti zac la picioare...

Razboindu-ne mereu cu intreaga lume, uitam de ce am plecat la lupta. Nu ne mai aducem aminte ce vroiam sa cucerim. Pierdem sirul bataliilor castigate sau pierdute. Victimele colaterale sunt demult, doar niste nume sculptate adanc si dureros pe o piatra funerara...

Dar daca viata e o lupta, atunci cine sunt cei impotriva carora luptam? Sau purtam batalii in numele unor cauze? Oare ce avem de cucerit, de supus, de subjugat?

Cred ca, cel mai mare razboi, batalia decisiva, se da in interiorul granitelor noastre. Viata e campul de lupta a fiintei noastre. Noi suntem propriul nostru dusman si cel mai de temut.

Cand o sa uitam sa mai ridicam armele, abia atunci vom fi liberi cu adevarat!