"...acopera-mi inima cu ceva..."

A venit toamna.

Si umbra trecutului din alta toamna, din alte vremi, ma bantuie din nou. Ca si cantecul lui Alifantis pe versuri de Nichita Stanescu.

Toamna imi deschide porti pe care nu am mai intrat demult. Imi lumineaza un ungher al sufletului pe care il credeam pierdut in intuneric. Ma imbata cu aerul ei bacovian, cu parfum de frunze moarte, murmurandu-mi descantece si vraji sub infriguratul cer, cu stele razlete si reci. Patrunde in fiinta mea, doar ca sa imi aminteasca ca a ramas acolo mereu, ca, de fapt nu a plecat niciodata, si ca, mai mult decat oricare alt anotimp, e parte din mine, iar eu sunt o parte din ea. Ma invaluie ca un cocon ceata mistica a diminetii de toamna, iar gandurile imi deraiaza inevitabil in ritm accelerat in trecut.

Toamna e mereu la timpul trecut, de parca simbolurile ei si-ar pierde semnificatiile la timpul prezent.

...Si umbra aceea, umbra altei toamne, si copacul trist de care imi rezemam tampla mai mereu, si ploile reci amestecate cu lacrimi fierbinti, sunt demult pierdute, dar revin mereu, cu fiecare toamna care va sa vina...

"...acopera-mi inima cu ceva

cu umbra unui copac

sau mai bine cu umbra ta..."