O zi dupa o mie si una de nopti...

Dobrogea...din nou

Aceeasi bucurie...

Aceeasi prietena draga...

Padurea tanara cu ciori galagioase, canalele umbrite de trestie inalta ascunzand in desisul lor cuiburi de rate salbatice, broscutele, graul verde, cerul cu nori, fara ploaie, soarele prietenos...

Cetatea Dinogetia la apus... Calutul cu ham de culoarea turcoazelor...

Fotografii. O alta zi frumoasa!

Pentru prieteni dragi

Aceasta fotografie am facut-o printre ultimele din Delta Dunarii, chiar pe una din usile bisericii din Sulina. Era dimineata plecarii.

O dedic cu mare drag, tuturor colegilor mei, oameni extraordinari, uniti de aceeasi pasiune - fotografia. Si nu in ultimul rand lui Florin Constantinescu, un om minunat, la a carui workshop de fotografie am participat a doua oara, iar asta nu se va opri aici...

Am petrecut cateva zile minuntate si pline datorita lor si locurilor neasteptat de frumoase...

Sper ca ne vom revedea cu bine in toamna in Transilvania!

O zi perfecta

Iubesc Dobrogea. Nu mai e nici un secret. In schimb, nu inceteaza sa ma incante cu secretele pe care mi le dezvaluie, unul cate unul, de fiecare data cand are ocazia.

E suficient sa trec Dunarea la Galati sau la Braila si deja se schimba ceva in sufletul meu. Ma regasesc pe meleagurile ei mai mult decat in oricare alta parte... Parca si soarele e altfel, e ceva in mirosul ierbii arse, in praful acela amestecat cu scoici si nisip, in unduirile dealurilor verzi si aurii, in muntii aceia atat de stranii profilandu-se intunecati dincolo de Dunare, undeva departe intrerupand linia orizontului...

Cetatea Dinogetia. Un obiectiv pe o harta.

Desfasuratorul zilei de ieri ar fi sunat cam asa: intalnirea matinala cu Cristina, buna mea prietena, partenera de nebunii si mare amatoare de fotografii (care fata nu ar fi?) si reeditarea unor aventuri mai vechi...umplut din nou masina pana la refuz cu recuzita, cafea neagra si ceva sanatos de rontait la ora pranzului, o gramada de cosmetice total inutile, si alte cateva "nimicuri"...dar de neuitat acasa aparatul foto, binenteles!

Imbarcarea pe bacul de la Galati, scurta traversare a Dunarii, care avea la acea ora culoarea otelului, drumul plin de gropi, dar marginit de parapetul din piatra ca in vremurile stravechi...si frana! Am trecut de cetate! Unde era? Acolo pe stanga! Manevrele de intoarcere, intrebam cateva babute, care se uitau chioras la noi, cum ajungem fiindca drumul nu se vedea nicaieri! Era acoperit de iarba!
Trecem pe langa baltile imprejmuite de papura inalta, pe langa pescarii indiferenti, norocul nostru, si oprim pe dreapta in dreptul unui gard stramb cu o galeata veche de metal infipta in el. Primele fotografii. Soarele era deja de doua prajini pe cer, vorba povestii.

Si apoi plecam mai departe. Cetatea Dinogetia ne astepta cu poarta ingusta si ruginita, data intr-o parte, pe care atarna stramb un anunt. Nu o vazusem din prima si pana ne-am dumirit unde e intrarea ne-am mai invartit vreo 20 de minute... Dincolo de poarta o poteca cu iarba inalta pana la genunchi si pe post de portar sau paznic? un mos stirb cu chef de vorba. Inconjurat de vreo patru dulai blanzi. Trecem de el dupa ce platim 4 lei pentru amandoua direct in cutia cu donatii si urcam pe poteca plina de balarii spre cetate. Cateva ziduri vechi imprastiate ici colo, printre tufele inalte, iarba deasa si multe flori. Sub zgomotul pasului nostru vesel o luau la fuga care incotro soparle si gusteri verzi care ne faceau sa tresarim infiorandu-ne si topaind intr-un fel tare comic. Ne alegem un cadru format dintr-un zid vechi si alti cativa bolovani, oarecum ferit de vizitatorii care dealtfel erau foarte putini la acea ora... O familie cu un copil si un preot cu doua femei dupa el...oare ce-or fi cautat acolo intr-o zi de luni? Pierdem in acel loc cateva ore, care nu stiu cand au zburat, am simtit doar o senzatie de foame si atunci ne-am dat seama ca e ora pranzului... Am luat masa sub un copac, de langa gardul cetatii, singurul care facea umbra de prin zona. Si iar am intrat pe poarta stramba... de data asta paznicul nu ne-a mai iesit in intampinare. Nu mai era nimeni la cetate, eram doar noi doua... si calutul legat de un tarus care pastea linistit in vale.

Clipe frumoase...liniste si zambetele noastre... libelulele rosii, carabusii negri taciune si fluturii multicolori, florile mov ca niste lumanari lungi si margaretele de camp... Cerul foarte albastru cu nori jucausi. Iarba de un verde ireal. Pasarile care ne-au cantat si mai ales ne-au incantat tot timpul.

Am plecat tarziu de la cetate. Cand am coborat apunea soarele. Graul inca necopt cu butoniera din trei maci rosii ca focul. Pe unul dintre ei l-am cules si mi l-am prins in par... O poteca serpuind gratios catre dealul din spate, pierzandu-se in departare spre cerul indigo.

Alte fotografii. Ultimele... Lumina asfintitului imbracand balta cu broscute in rochie de seara aurie. Racoarea ne infiora pielea arsa de soare.

Drumul era pustiu la intoarcere...

Masina mea ducea cu viteza mica spre oras numai zambete si soare...

Caii salbatici de la Letea

Pasteau sub cerul liber, dincolo de poiana, la marginea padurii.

Amandoi mergeam incet, vorbind in soapta, avand grija sa nu facem prea mult zgomot...

Ii priveam prin obiectivul camerei foto, incercand sa ma apropii din ce in ce mai mult. Andrei mergea in paralel cu mine, pregatit sa intervina in caz ca era nevoie... caii puteau deveni agresivi, daca s-ar fi simtit amenintati. Ne-am ascuns dupa niste tufe, dar crengile uscate, care ne trosneau sub picioare, i-au facut atenti si ne-au privit incremeniti pret de cateva momente. Apoi au plecat incet catre padurea cea sigura. Cand au simtit ca marim pasul in urma lor, amandoi incantati, evident uitand de pericol sub imperiul adrenalinei, au inceput sa o ia la trap...noi dupa ei, la fuga...

Cateva fotografii... caii pasteau, ridicand capul dintre iarba si flori, privindu-ne din cand in cand, probabil intrebandu-se ce vrem de fapt... Barcagiul ne povestise pe drum despre tiganii care vin uneori si ii hartuiesc zile in sir, prinzandu-i pana la urma, urcandu-i cu zecile in camioane, ca sa ii vanda pe bani putini la targ... Dar noi doi doar ii priveam pierduti... Erau absolut superbi, nelinistiti, cu muschii incordati, gata de fuga la cel mai mic semn de primejdie. Erau liberi, frumosi, de un aramiu stralucitor, cu coame negre... imi aminteau de caii copilariei din basmele cu Fat Frumos...

Am hotarat impreuna sa ne intoarcem. Am iesit din padure trecand pe langa copacii batrani si am ajuns in mijlocul poienii unde, m-am oprit brusc. Era o liniste de mormant. Nu batea nici macar vantul. Nu se auzea nici o pasare ciripind. Norii gri pe cerul intunecat, soarele nicaieri... se apropia seara. Si i-am spus atunci lui Andrei ca ma simt de parca am fi singuri pe lume...

Am traversat poiana razand, cautandu-ne colegii... numai noi dintre toti avusesem privilegiul sa petrecem cateva clipe alaturi de frumosii cai salbatici din padurea Letea.

Delta Dunarii inflorita

Iti mai amintesti de mine?

Intr-o zi o sa vii. Poate ca ai ajuns deja, dar nu am reusit eu inca sa te vad prin multime. Sau poate nu te-am recunoscut.

Eu sunt langa tine, sunt undeva in preajma sufletului tau, dar la mii de kilometri distanta de clipele dintre noi. Ne despart toate cate ne-ar putea tine aproape. Si ne apropie departarea.

Inca nu te stiu, dar te vad atunci cand inchid ochii. Iar cand ii deschid dispari, fara macar sa imi dau seama cum. Poate ca erai doar in mintea mea. Sau in inima mea.

Stiu ca traiesti undeva in lume, printre oameni. Te aud cum razi, te vad fericit, zambind mereu, cu zambetul acela care, ma va face si pe mine sa zambesc intr-o zi. Te vad cum mergi pe drumul tau, oprindu-te din loc in loc pe la porti sa intrebi de mine, dar nu ma gasesti, eu nu sunt undeva ascunsa, nici o cheie nu m-ar putea tine ferecata, eu umblu libera prin lume, caci am trantit demult poarta in urma mea...

Uneori obosesti...te opresti si mai risipesti cativa ani din viata ta, ani in care te m-ai fi putut cauta, in care m-ai fi putut gasi, risipesti clipele noastre, uitand de tine, de mine, de noi...

Intr-un tarziu iti amintesti si te intorci pe acelasi drum. Stii si tu ca sunt aici, dar nu stii daca inca te mai astept. Si dintr-o data ti se face frica. Daca intre timp am plecat?
La ani lumina departare se afla inima mea. Dar e inca a ta.

Delta Dunarii in imagini (3)