Delta Dunarii

Este un loc unic.

E un cliseu, dar e adevarat.

Si ca in toate visele frumoase zilele au trecut mult prea repede. Deja imi par doar o iluzie, o imagine departata, ca mirajul fetei Morgana.

Totul a inceput cu drumul pana acolo.

Dunarea la Galati.

Muntii Macinului.

Soseaua aproape pustie, stralucind in soarele diminetii. O broscuta testoasa o trece alene obligandu-ma sa franez si sa o privesc mirata si incantata. Padurile inverzite si campiile pline de flori de o parte si de alta, macii de la margine de drum.

Tulcea cu vaporasul ei ce ma asteapta in port, pe care sunt imbarcati cativa oameni pe care nu-i cunosc, dar care o sa imi devina foarte dragi.

Dunarea iar. Elena si ochii ei verzi pe scaunul de alaturi. Viitoarea mea colega de camera.

Sulina. Porto Franco. E in paragina, dar are un aer atat de incantator. Pe de alta parte ma dezoleaza, are ceva arhaic, dar cateva accente moderne ma trezesc la realitate. Aceeasi senzatie am trait-o acum cativa ani in Herculane.

La amiaza ne-am strans cu totii la masa cea mare de pe terasa...ne-am cunoscut, am impartit zambete si am facut planuri pentru zilele ce urmau... Glumele lui Geo. Veselia Elei, timiditatea Mirelei...primele discutii cu Robert...parca ne stiam de o viata...sfaturile lui Lori...

Drumul plin de praf. Casutele saracacioase. Batranii din portile lor. Cimitirul la apus de soare.. Nu e unul oarecare. Cativa pirati sunt ingropati acolo. Dovada sunt pietrele de mormant cu inscriptiile bine cunoscute din cartile de aventuri... Isi dorm somnul de veci laolalta greci, turci, romani, unguri, sarbi, englezi, francezi, italieni, musulmani, evrei, crestini...acolo intre apa si cer, sub o fasie de nisip miscator, purtat de vant, ca un ecou al sufletelor lor...

Marea Neagra. Albastra. Plaja. Un catel cat o cescuta de cafea impleticindu-se printre picioarele noastre. Spre incatarea lui Madalin. Dunele de nisip umbrite de smocuri de iarba. Crinii de apa, pe care nu i-am mai vazut de cand eram copil. Scoicile albe, melcii culesi cu strigat de victorie, purtati in palma ca pe un trofeu. I-am impartit cu Madalin. Frateste. Fotografii. Florin deja isi intrase in rol, dand indicatii si idei pe ici pe colo. Si iar zambete. Deja complice...Frumos. Aerul rece, vantul, valurile, cerul la apus. Drumul de intoarcere. Marea in urma noastra ne spune noapte buna!

A doua zi colindam prin Sulina. Ca sa ne familiarizam cu locurile. Mergem de-a lungul firului apei, unde sunt acostate navele parasite si alte cateva ambarcatiuni...pana si ambulanta e tot o mica salupa ancorata de mal. Ce curios mi se pare! Ajungem la o fabrica de conserve de peste, binenteles, dar dezafectata, Nu putem trece de lacatul de la poarta, desi am cautat omul cu cheia pe care l-am localizat undeva in dreptul bisericii. Ne atrage atentia o broscuta uscata la soare sau carbonizata, nu am putut sa ne hotaram asupra tragicului ei sfarsit. Dar o fotografiem din toate unghiurile.

Deja e ora mesei. Peste la pranz, ca doar suntem in delta. O ciorba delicioasa. Si alte cateva variante de felul doi. Fara desert. Suntem oricum ghiftuiti.

Dupa amiaza plecam la epava. Un drum de 4 km dus. Vremea se strica deja, cerul e acoperit de nori, soarele e mai timid pe alocuri. Vantul se inteteste, dar nu ne dam batuti. Un caine de talie mare, un brac cred, se tine dupa noi. Parca ne arata drumul. E ceva ciudat la acest caine frumos si inteligent. Dupa ce trecem de dune ajungem iar pe malul marii. Spre disperarea mea si a celorlalti observ ca plaja e plina de gunoaie. Aduse de departe. Parea o plaja virgina, dar din pacate peisajul e dezolant. Intr-un sfarsit se vede si epava. Obositi facem cateva fotografii desi, lumina nu e ceea ce ne-am fi dorit. Asezata in nisip ma bucur de odihna in timp ce catelul se infrupta dintr-o pasare pe care a gasit-o pe mal. Inca 4 km inapoi de data asta. Ne mai oprim din loc in loc sa mai culegem cate un melc. Seara se lasa rece.

Dimineata ne gaseste veseli. Desi a tras o ploaie scurta e deja senin. Micul dejun rapid si apoi imbarcarea. Doua barci. Barcagii. Al nostru e un nene mucalit si tacut pana la prima intrebare. Are o barba alba, doi copii mari, "o pereche" dupa zisa lui, adica o fata si un baiat, o nevasta plecata in Italia...oare de ce nu ma mir? o casa in sat si una pe balta. Si o gramada de povesti adevarate pline de talc. Si de retete cu peste. De la ciorbe pana la plachie.

Stolul de pelicani. Ne apropiem incet sa nu-i speriem. Clampane de la o distanta sigura, dar sunt atenti la noi. Si apoi ca la un semn isi iau zborul. Mai sunt cateva lebede, lisite si cormorani undeva in departare. Peisajul seamana cu ilustratiile din cartile de geografie.

Ne indreptam spre alta epava de data asta. Mergem pe mare. Si ajungem la o insula de nisip, care ne intrece toate asteptarile. Am mai vazut asa ceva doar pe National Geografic. Barcagiul ne pune sa ne scoatem incaltamintea si trecem desculti cu pantalonii suflecati, prin apa mica pana ajungem la ea. Si acolo ne asteapta minunea. Insula cu epava e plina de cuiburi de pescarusi abia iesiti din ou, unii chiar eclozand sub ochii nostri...parintii disperati, zburand pe deasupra noastra, in timp ce in aer zgomotul facut era asurzitor. Puii ii strigau ingroziti, speriati teribil de atacatorii cu aparate foto, iar ei nu stiau ce sa faca sa ne alunge...

Ii lasam in urma si pornim din nou pe canalele marginite de stuf. Apa e plina de nuferi. Parca sunt candele cu lumina, in apele de iad incalcite. Broscutele sunt paznicii lor si ca niste cerberi veritabili ne cearta, oracaind de pe frunzele verzi intinse la soare...

Satul Cardon. Cineva a zis ca suna meridional. De parca ar fi undeva in Spania... Cerul e cu siguranta spaniol. De parca ar fi dintr-o carte postala. Albastra. Cativa nori se semneaza vesel intr-un colt. Soarele e timbrul pretios din dreapta sus.

Batem ulitele pline de colb, marsaluind cu rucsacii in spate, de parca am fi niste soldati in misiune, numai ca in loc de mitraliere avem aparatele foto. Tot niste arme, dar unele frumoase. Cu ele impuscam cateva cadre intinsi pe burta sau cocotati pe garduri, intrand in curtile localnicilor pe portile deschise, dand politicosi buna ziua si intrebandu-i despre una sau alta... Ne raspund bucurosi, in pustiul acela rareori le trece pragul cate cineva... Altii ne saluta din mers, in timp ce se uita mirati la noi. Cainii satului dobrogean ne latra de dupa gardurile de trestie. Toti sunt piperniciti ca si casutele stapanilor.

Aerul e deja uscat si fierbinte. Se apropie vara. Peste o luna, la aceasta ora va fi imposibil sa mai stai pe afara. Dar noi zabovim la umbra si luam pranzul direct pe iarba. Lumina pe canale e magica. Soarele se apropie de zenit si poleieste iarba, stanjeneii galbeni, nuferii, si salciile pletoase cu o lumina de aur.

Ne intoarcem la barci. Trecem pe langa farul parasit si intr-un elan de zel il rog pe barcagiu sa opreasca. Si opreste. Atat mi-a trebuit. Am sarit din barca si direct sus la far. A fost un moment de geniu.

Urmatoarea dimineata ne-a gasit tot pe apa. Destinatia satul Letea cu celebra lui padure. Dar pana acolo din nou canalele cu nuferi, stuf si trestii miscatoare. Dar cerul intunecat de data asta. Satul. Cu casutele lui varuite in culori aprinse sau din contra doar niste colibe de chirpici... cu oameni calzi si copii timizi.

Ne-am adunat la biserica din sat in jurul pranzului si am pornit spre padure cu tractorul. Mi-am amintit de campaniile agricole de toamna din anii de scoala... am glumit tot drumul si am mancat sandwichurile pe care le aveam la noi, in timp ce ne hurducaiam dintr-o parte in alta, incercand sa ne ferim capetele de crengile de pe marginea drumului. M-am tinut zdravan de Bogdan si de Robert ca nu cumva sa cad din mers... la intoarcere rolul l-a preluat Geo care protapit pe un scaun instabil in fata mea m-a facut tot timpul sa rad cu lacrimi...

Am coborat in padure cautand in gand caii salbatici. Si i-am zarit. Am plecat cu Andrei pe urmele lor, incercand sa nu facem zgomot. Ne-au auzit totusi si s-au departat incet, oprindu-se din loc in loc si privindu-ne intrebator. Frumosii cai salbatici...e o poveste adevarata. Si padurea la fel...

Frigul a coborat spre seara. Ne-am lasat cu totii pe fundul barcii, la caldura inghesuiti unii in altii, in timp ce ascultam povestile barcagiului.

Si apoi ultima zi... ziua despartirii de delta, de ceilalti... Ne strangem bagajele cu o infinita tristete. Si promitem ca ne vom revedea. Poate la anu'. Facem ultimele fotografii, spunem ultimele glume...si ne imbarcam iar. Salupa de data asta e numai a noastra. Atmosfera e cu totul alta la intoarcere. Ziua e incredibil de frumoasa, desi in restul tarii e avertisment de furtuna. Si noi savuram ultimele clipe impreuna. Ma simt privilegiata...findca am cules cireasa de pe tort. M-am urcat pe partea din spate a salupei si cu tot trupul afara, dar ancorata de mana sigura a lui Andrei, am admirat peisajul lasandu-ma in bataia soarelui, a vantului si a apei... la un moment dat mi s-au alaturat pe rand, Madalin, Cristina si Mirela, nerezistand tentatiei oarecum estivale...

Si apoi clipele scurte si grabite de ramas bun! In micul port de la Tulcea, acelasi de acum cateva zile...dar cu totul altfel.

Si din nou drumul de intoarcere...

Prin Dobrogea...un taram de vis...