Se afișează postările cu eticheta marea neagra. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta marea neagra. Afișați toate postările

luni, 20 septembrie 2010

Weekend




Destinatiile de weekend, uneori pot fi surprinzator de izolate si de frumoase, chiar daca se afla la o distanta relativ mica de casa... Un asemenea loc e Gura Portitei.

O locatie perfecta in care sa uiti de tot si de toate.

Marea Neagra in septembrie e incantatoare. Acolo plaja e plina de scoici si melci cum nu gasesti nicaieri in statiunile cochete de pe litoralul romanesc. Ritualul pe care il practic de fiecare data la malul marii, culegand din nisipul fin una cate una minunile sidefii, e cea mai buna terapie antistres.

Bucuria copilului meu jucandu-se in valuri, sub soarele bland de toamna, briza marii si pescarusii zburand in lumina asfintitului au umplut de clipe frumoase acest sfarsit de saptamana...

luni, 17 mai 2010

Delta Dunarii

Este un loc unic.
E un cliseu, dar e adevarat.

Si ca in toate visele frumoase zilele au trecut mult prea repede. Deja imi par doar o iluzie, o imagine departata, ca mirajul fetei Morgana.

Totul a inceput cu drumul pana acolo.
Dunarea la Galati.
Muntii Macinului.

Soseaua aproape pustie, stralucind in soarele diminetii. O broscuta testoasa o trece alene obligandu-ma sa franez si sa o privesc mirata si incantata. Padurile inverzite si campiile pline de flori de o parte si de alta, macii de la margine de drum.

Tulcea cu vaporasul ei ce ma asteapta in port, pe care sunt imbarcati cativa oameni pe care nu-i cunosc, dar care o sa imi devina foarte dragi.
Dunarea iar. Elena si ochii ei verzi pe scaunul de alaturi. Viitoarea mea colega de camera.

Sulina. Porto Franco. E in paragina, dar are un aer atat de incantator. Pe de alta parte ma dezoleaza, are ceva arhaic, dar cateva accente moderne ma trezesc la realitate. Aceeasi senzatie am trait-o acum cativa ani in Herculane.

La amiaza ne-am strans cu totii la masa cea mare de pe terasa...ne-am cunoscut, am impartit zambete si am facut planuri pentru zilele ce urmau... Glumele lui Geo. Veselia Elei, timiditatea Mirelei...primele discutii cu Robert...parca ne stiam de o viata...sfaturile lui Lori...

Drumul plin de praf. Casutele saracacioase. Batranii din portile lor. Cimitirul la apus de soare.. Nu e unul oarecare. Cativa pirati sunt ingropati acolo. Dovada sunt pietrele de mormant cu inscriptiile bine cunoscute din cartile de aventuri... Isi dorm somnul de veci laolalta greci, turci, romani, unguri, sarbi, englezi, francezi, italieni, musulmani, evrei, crestini...acolo intre apa si cer, sub o fasie de nisip miscator, purtat de vant, ca un ecou al sufletelor lor...

Marea Neagra. Albastra. Plaja. Un catel cat o cescuta de cafea impleticindu-se printre picioarele noastre. Spre incatarea lui Madalin. Dunele de nisip umbrite de smocuri de iarba. Crinii de apa, pe care nu i-am mai vazut de cand eram copil. Scoicile albe, melcii culesi cu strigat de victorie, purtati in palma ca pe un trofeu. I-am impartit cu Madalin. Frateste. Fotografii. Florin deja isi intrase in rol, dand indicatii si idei pe ici pe colo. Si iar zambete. Deja complice...Frumos. Aerul rece, vantul, valurile, cerul la apus. Drumul de intoarcere. Marea in urma noastra ne spune noapte buna!

A doua zi colindam prin Sulina. Ca sa ne familiarizam cu locurile. Mergem de-a lungul firului apei, unde sunt acostate navele parasite si alte cateva ambarcatiuni...pana si ambulanta e tot o mica salupa ancorata de mal. Ce curios mi se pare! Ajungem la o fabrica de conserve de peste, binenteles, dar dezafectata, Nu putem trece de lacatul de la poarta, desi am cautat omul cu cheia pe care l-am localizat undeva in dreptul bisericii. Ne atrage atentia o broscuta uscata la soare sau carbonizata, nu am putut sa ne hotaram asupra tragicului ei sfarsit. Dar o fotografiem din toate unghiurile.
Deja e ora mesei. Peste la pranz, ca doar suntem in delta. O ciorba delicioasa. Si alte cateva variante de felul doi. Fara desert. Suntem oricum ghiftuiti.
Dupa amiaza plecam la epava. Un drum de 4 km dus. Vremea se strica deja, cerul e acoperit de nori, soarele e mai timid pe alocuri. Vantul se inteteste, dar nu ne dam batuti. Un caine de talie mare, un brac cred, se tine dupa noi. Parca ne arata drumul. E ceva ciudat la acest caine frumos si inteligent. Dupa ce trecem de dune ajungem iar pe malul marii. Spre disperarea mea si a celorlalti observ ca plaja e plina de gunoaie. Aduse de departe. Parea o plaja virgina, dar din pacate peisajul e dezolant. Intr-un sfarsit se vede si epava. Obositi facem cateva fotografii desi, lumina nu e ceea ce ne-am fi dorit. Asezata in nisip ma bucur de odihna in timp ce catelul se infrupta dintr-o pasare pe care a gasit-o pe mal. Inca 4 km inapoi de data asta. Ne mai oprim din loc in loc sa mai culegem cate un melc. Seara se lasa rece.

Dimineata ne gaseste veseli. Desi a tras o ploaie scurta e deja senin. Micul dejun rapid si apoi imbarcarea. Doua barci. Barcagii. Al nostru e un nene mucalit si tacut pana la prima intrebare. Are o barba alba, doi copii mari, "o pereche" dupa zisa lui, adica o fata si un baiat, o nevasta plecata in Italia...oare de ce nu ma mir? o casa in sat si una pe balta. Si o gramada de povesti adevarate pline de talc. Si de retete cu peste. De la ciorbe pana la plachie.
Stolul de pelicani. Ne apropiem incet sa nu-i speriem. Clampane de la o distanta sigura, dar sunt atenti la noi. Si apoi ca la un semn isi iau zborul. Mai sunt cateva lebede, lisite si cormorani undeva in departare. Peisajul seamana cu ilustratiile din cartile de geografie.
Ne indreptam spre alta epava de data asta. Mergem pe mare. Si ajungem la o insula de nisip, care ne intrece toate asteptarile. Am mai vazut asa ceva doar pe National Geografic. Barcagiul ne pune sa ne scoatem incaltamintea si trecem desculti cu pantalonii suflecati, prin apa mica pana ajungem la ea. Si acolo ne asteapta minunea. Insula cu epava e plina de cuiburi de pescarusi abia iesiti din ou, unii chiar eclozand sub ochii nostri...parintii disperati, zburand pe deasupra noastra, in timp ce in aer zgomotul facut era asurzitor. Puii ii strigau ingroziti, speriati teribil de atacatorii cu aparate foto, iar ei nu stiau ce sa faca sa ne alunge...
Ii lasam in urma si pornim din nou pe canalele marginite de stuf. Apa e plina de nuferi. Parca sunt candele cu lumina, in apele de iad incalcite. Broscutele sunt paznicii lor si ca niste cerberi veritabili ne cearta, oracaind de pe frunzele verzi intinse la soare...
Satul Cardon. Cineva a zis ca suna meridional. De parca ar fi undeva in Spania... Cerul e cu siguranta spaniol. De parca ar fi dintr-o carte postala. Albastra. Cativa nori se semneaza vesel intr-un colt. Soarele e timbrul pretios din dreapta sus.
Batem ulitele pline de colb, marsaluind cu rucsacii in spate, de parca am fi niste soldati in misiune, numai ca in loc de mitraliere avem aparatele foto. Tot niste arme, dar unele frumoase. Cu ele impuscam cateva cadre intinsi pe burta sau cocotati pe garduri, intrand in curtile localnicilor pe portile deschise, dand politicosi buna ziua si intrebandu-i despre una sau alta... Ne raspund bucurosi, in pustiul acela rareori le trece pragul cate cineva... Altii ne saluta din mers, in timp ce se uita mirati la noi. Cainii satului dobrogean ne latra de dupa gardurile de trestie. Toti sunt piperniciti ca si casutele stapanilor.
Aerul e deja uscat si fierbinte. Se apropie vara. Peste o luna, la aceasta ora va fi imposibil sa mai stai pe afara. Dar noi zabovim la umbra si luam pranzul direct pe iarba. Lumina pe canale e magica. Soarele se apropie de zenit si poleieste iarba, stanjeneii galbeni, nuferii, si salciile pletoase cu o lumina de aur.
Ne intoarcem la barci. Trecem pe langa farul parasit si intr-un elan de zel il rog pe barcagiu sa opreasca. Si opreste. Atat mi-a trebuit. Am sarit din barca si direct sus la far. A fost un moment de geniu.

Urmatoarea dimineata ne-a gasit tot pe apa. Destinatia satul Letea cu celebra lui padure. Dar pana acolo din nou canalele cu nuferi, stuf si trestii miscatoare. Dar cerul intunecat de data asta. Satul. Cu casutele lui varuite in culori aprinse sau din contra doar niste colibe de chirpici... cu oameni calzi si copii timizi.
Ne-am adunat la biserica din sat in jurul pranzului si am pornit spre padure cu tractorul. Mi-am amintit de campaniile agricole de toamna din anii de scoala... am glumit tot drumul si am mancat sandwichurile pe care le aveam la noi, in timp ce ne hurducaiam dintr-o parte in alta, incercand sa ne ferim capetele de crengile de pe marginea drumului. M-am tinut zdravan de Bogdan si de Robert ca nu cumva sa cad din mers... la intoarcere rolul l-a preluat Geo care protapit pe un scaun instabil in fata mea m-a facut tot timpul sa rad cu lacrimi...
Am coborat in padure cautand in gand caii salbatici. Si i-am zarit. Am plecat cu Andrei pe urmele lor, incercand sa nu facem zgomot. Ne-au auzit totusi si s-au departat incet, oprindu-se din loc in loc si privindu-ne intrebator. Frumosii cai salbatici...e o poveste adevarata. Si padurea la fel...
Frigul a coborat spre seara. Ne-am lasat cu totii pe fundul barcii, la caldura inghesuiti unii in altii, in timp ce ascultam povestile barcagiului.
Si apoi ultima zi... ziua despartirii de delta, de ceilalti... Ne strangem bagajele cu o infinita tristete. Si promitem ca ne vom revedea. Poate la anu'. Facem ultimele fotografii, spunem ultimele glume...si ne imbarcam iar. Salupa de data asta e numai a noastra. Atmosfera e cu totul alta la intoarcere. Ziua e incredibil de frumoasa, desi in restul tarii e avertisment de furtuna. Si noi savuram ultimele clipe impreuna. Ma simt privilegiata...findca am cules cireasa de pe tort. M-am urcat pe partea din spate a salupei si cu tot trupul afara, dar ancorata de mana sigura a lui Andrei, am admirat peisajul lasandu-ma in bataia soarelui, a vantului si a apei... la un moment dat mi s-au alaturat pe rand, Madalin, Cristina si Mirela, nerezistand tentatiei oarecum estivale...

Si apoi clipele scurte si grabite de ramas bun! In micul port de la Tulcea, acelasi de acum cateva zile...dar cu totul altfel.

Si din nou drumul de intoarcere...
Prin Dobrogea...un taram de vis...

duminică, 21 martie 2010

Doar o alta zi


Sa evadezi in lume, departe de lume, pare un lucru greu.

Dimineata, la distanta de cateva ore de mers cu masina prin noapte, eram pe malul marii.

Pe drum m-a insotit luna, leganandu-se ca o luntre in apele negre ale cerului, inramata ca un tablou din iarmaroc, cand in geamul masinii din dreapta, cand in cel din stanga, dupa cum serpuia drumul prin campie...

Aurora a colorat cerul diminetii in nuante de acuarele. Am alergat pe plaja intr-un suflet si l-am vazut...era acolo facand un spectacol pe cer si in apa marii din culori, nori, reflexii, umplandu-mi sufletul pustiit, dintr-o data, asa cum face mereu. Soarele meu drag, soarele meu fierbinte...
Pescarusii dansau intre apa si si cer, parca urmand un ritual misterios.
Valurile isi cantau refrenul lor incremenit in cochilii de sidef spiralat.
Briza imi mangaia obrajii, dand gust sarat buzelor mele, rasfirandu-mi parul pe umeri, umplandu-mi-l de nisip...
Cerul intreg cu nori jucausi priviti de la inaltimea nisipului, intins pe spate cu mainile sub cap sub razele soarelui...
Din nou cu marea la picioare, infinit de mica in fata ei, infinit de mare in fata mea, infinit de mult o iubesc, fiindca ma linisteste, ma fascineaza, ma tulbura si ma face sa o pastrez in suflet.
Marea de martie e misterioasa si fermecatoare...
Si apoi prima scoica culeasa din nisip...si esti pierdut...nu te mai poti opri, parca e o vraja din care nu poti scapa, ceva care te indeamna sa mai cauti iar si iar, de parca nisipul ar ascunde comori cu mii de nestemate... Acolo un melc rasucit, apoi o scoica roz, ceva mai incolo una alba, una gri, una neagra, mari, mici, lunguiete, rotunde... Stand aplecat cu capul in jos, cu mainile cautand frenetic prin nisip parca faci un fel de terapie stranie, un fel de descantec, prins intre lumea apelor, a cerului, si al pamantului, iar orizontul pare a fi un fel de pecete de juramant...

Si apoi drumul de intoarcere...soarele vesel, campiile pierdute in zare, padurea cu viorele, satele dobrogene, Muntii Macinului si Dunarea...
Nu mai stiu ce a fost ieri...dar azi a fost o zi frumoasa de primavara...

sâmbătă, 12 septembrie 2009

De dragul zilei de 12 Septembrie 1998


"O femeie cunoaste expresiile chipului iubit, asa cum marinarul isi cunoaste marea."
Honore de Balzac

marți, 8 septembrie 2009

Marea Neagra


...inca mai am nisip in par...vantul rebel de la malul marii mi-a rascolit sufletul la inceput de toamna...iar ploaia, o ploaie incapatanata si rece, m-a insotit pe tot drumul de intoarcere, ca sa imi aduca aminte ca vara a trecut...
Au trecut repede zilele de vacanta tarzie. M-am intors cu pielea arsa de soare si vant si cu sufletul plin.
Mi-am promis sa nu ma gandesc la nimic anume, sa nu imi propun nimic, cum ar fi trezitul de dimineata pentru rasarit, sa prind cateva cadre reusite sau orice altceva...sa las totul sa vina de la sine...
Dincolo de tarele turismului romanesc, dincolo de revolta pe care o simteam la orice pas vazand atata bataie de joc, pentru ceea ce are minunata noastra tara de oferit, nu puteam sa nu vad marea...marea mea draga, marea mea albastra si verde, si neagra uneori. Mi-a dat mai mult decat i-am cerut, mai mult decat m-am asteptat, m-a facut sa retraiesc amintiri si senzatii, si mi-a daruit unele noi.
Ma simt infinit de mica cu marea la picioare. Si totusi, reuseste sa imi umple sufletul, intr-o clipa, ca atunci cand eram copil si alergam spre ea, si o gaseam dintr-o data dupa un colt, imens de albastra, nesfarsita si calma, stralucind in soarele verii, gadilandu-mi talpile cu nisipul ei fierbinte si sclipitor, in care cautam, ca pe niste comori, melci sidefii si scoici in culori schimbatoare. Inchideam ochii si ascultam dansul valurilor, de care mi-e teama si azi, cand devin prea mari si amenintatoare, incercand sa imi amintesc ce imi spunea bunicul meu, despre acea scoica mare si misterioasa, pe care o tinea in vitrina si pe care mi-o lipeam de ureche in serile reci de iarna. Acea scoica, pe care o pastrez si azi, ca pe-o amintire draga, venita de pe tarmuri indepartate, purta in pantecul ei de sidef misteriosul ecou a tuturor marilor lumii. Bunicii mei o primisera cadou, iar noi copiii umblam cu ea, cu grija celor care poarta niste moaste sfinte...
Marea mea nu e ca a celorlalti. Marea mea nu are turisti si hoteluri, nu are plaje murdare si ape tulburi, nu are stele si etichete la vanzare cu preturi obscene... Marea Neagra e in sufletul meu, acolo o caut si o regasesc mereu, e printre amintiri frumoase si pretioase din trecutul si prezentul meu.
Si, la fel ca in oricare alta dimineata, soarele rosu rupe linia orizontului, pluteste deasupra valurilor dandu-le fiori colorati in nuante de acuarele, si urca pe cer urandu-mi un vesel "buna dimineata!", asa ca de la capatul lumii. Si chiar cand nu il vad, fiindca se ascunde dupa nori, stiu ca e acolo, il aud si ii intrezaresc boarea aurie...

luni, 31 august 2009

Nostalgie




Mi-e dor de mare...n-am mai vazut-o de anul trecut si nici nu mai speram sa o vad anul acesta...si totusi, marti, plec spre ea.

O regasesc in imaginatia mea asa cum a descris-o candva Ionel Teodoreanu prin vorbele frumoasei Lorelai..."Marea Neagra are ochi albastri..."

Cea mai frumoasa perioada din an mi se pare sfarsitul verii si inceputul toamnei...nicicand nu e cerul mai spectaculos, cu norii care parca urca dinspre pamant, intr-un dans nebunesc in mii de nuante halucinante...lumina are o stralucire aparte mai blanda, de o caldura mai domoala, iar in aer pluteste un aer foarte special, incarcat de asteptari si nostalgii. Mie imi aduce aminte de copilarie, de sfarsitul vacantelor, de primele zile de scoala, cu zarva lor de inceput nou si nerabdator, de prima dragoste, de primele petreceri din anii de liceu, de zambetele complice pe furis, de mirosul cartilor si caietelor noi si a fructelor ascunse in banca, de bucuria revederii cu colegii, mai arsi de soare, decat la despartire.

Sfarsitul de august si inceputul de septembrie imi aduc aminte de calatorii incheiate, cu amintiri frumoase de impartasit, de marea de la 2 Mai, pustie cum era acum 15 de ani, cu plaja intesata de scoici, pietre cu forme stranii si crabi, pe care i-am carat in rucsac pana acasa, din considerente artistice, binenteles, de cantecele la chitara ale lui Roland, de nenumaratele trasnai pe care le faceam in liceul de arta si de prietenii risipiti care incotro. Imi aduce aminte si de altele mai recente la fel de dragi, chiar daca s-au petrecut in anii cand aveam sefi si obligatii profesionale cu planuri fabuloase de realizat si clienti importanti de multumit. Anii au trecut, dar impresia pe care mi-o lasa lumina inceputului de toamna, ploile timide si norii parca desenati de manute stangace de copii, reinvie mereu in sufletul meu, sentimente si trairi, care au o semnificatie aparte si care imi releva momente unice si atat de speciale...

joi, 6 august 2009

VOTATI-MA!

Vreau la mare! Cine nu vrea? Mai ales daca plecarea ar fi rezultatul unui concurs de fotografie...ar fi ceva, nu? Daca vi se pare ca as merita, atunci votati-ma la http://www.cabral.ro/din-viata/rasarit-de-soare-poftiti-de-votati Va multumesc! Promit, cand ma intorc, sa postez aici, in acest loc, cea mai frumoasa fotografie de la malul marii!

vineri, 10 iulie 2009

Despre fotografie


Pentru mine fotografia e mai mult decat pasiune...e refugiul meu, e privilegiul de a le lasa altora amintiri frumoase, e semnatura mea de trecere prin viata asta cu clipele ei asa cum sunt, mai bune, mai frumoase, mai navalnice sau mai linistite... E perspectiva mea asupra lumii, e unica modalitate de a fi, chiar sub ochii celorlati, doar eu cu mine insami.
Nu simt nevoia sa ma explic, in ceea ce priveste pasiunile fiecarui om, mai stranii sau mai firesti, fiecare e liber sa aleaga sa si le cultive mai mult sau mai putin. Insa, in seara asta mi s-a intamplat ceva destul de ciudat, despre care simt nevoia sa scriu, desi poate, nu ar merita osteneala.
Pentru ca sunt de felul meu mai deschisa si nu-mi refuz, pe cat posibil, prilejul de a invata ceva nou, mai ales, daca mi se ofera pe tava o invitatie la ceva legat de fotografie, am zis sa nu pierd ocazia. Si, iata-ma la "Club M" in aceasta seara, toata numai ochi si urechi la un "domn" fotograf (ajuns din intamplare "pozar", dupa propria declaratie) facand parte din vechea garda comunista, fost coleg, mare chestie, cu "mari personalitati" ale vremii. Ganditi-va, cam la ce figuri "populau" acum vreo 30 de ani redactia ziarului "Flacara". Printre ei erau dealfel si mari jurnalisti de astazi, si, binenteles si oameni in adevaratul sens al cuvantului. Dar...pentru unii, conjunctura favorabila a vremurilor de demult, cat si "taria de caracter" si perseverenta, se pare ca au propulsat chiar si spre un viitor tanar si "liber in cuget si simtiri", oameni ca sa serveasca drept exemplu "tinerelor vlastare" de astazi. Printre amintiri personale despre inceputurile in ale fotografiei, aluzii sexuale explicite, emfaze, bancuri fara perdea, explicatii obscene si alte asemenea, care au durat cam 80% din timpul alocat acestei seri, am "priciput" cum sta treaba cu regulile de aur ale fotografiei, cum tre' sa se aseze frumos diagonala si care urca si care coboara, diagonalele, ce n-ati inteles!? Si, ca pentru exemplificare, ia baga, nene, si cateva fotografii! Ca sa vada tot omu' venit gratis la seminar, cum adica "care este"... Mai, ce ti-e si cu pozele astea premiate la tot felul de concursuri internationale! N-am avut ce face si am intrebat ceva...despre o chestie din stanga sus care imi distragea atentia de la subiect, o fetita cu ochi albastri superbi si cu pistrui asemenea... Reactia a fost una de oparire, dar cred ca am eu o problema cu tonul si felul in care intreb, cred ca suna oarecum acuzator si impertinent, ca si altcineva, altadata, a reactionat la fel...dar era cineva de 20 de ani, nu un fotograf cu state vechi in profesorat... Da, asta imi da serios de gandit!
Fotografiile prezentate, mai putin cele cateva originale, de fapt, mai mult mi s-au parut nimerite in momentul potrivit, la locul potrivit, ei, unii mai au si ceva noroc uneori, nu aratau cine stie ce spirit sau orice altceva. Fotografii mai bune am vazut pe http://www.badorgood.com/ la oameni de trei ori mai tineri si mai "needucati" in ale fotografiei, dar se pare, mai talentati si mai buni observatori a naturii umane si nu numai. Deci, "la pomul laudat sa nu te duci cu carul" se adevereste si in acest caz! La invitatia de maine nu am sa raspund, mi se pare o pierdere de vreme, mai bine acele ore le petrec facand singura cateva "pozne" si experimentand in aer liber si curat si nu intr-un nor de obscenitati si fum ingrozitor de tigara. Nu imi pare rau ca am fost asta seara la "lectia de fotografie", ma bucura faptul ca nu toti marii fotografi sunt la fel de infatuati, ca mi-am adus aminte de modestia, sarmul, tactul si talentul domnului Florin Constantinescu, la al carui workshop de fotografie si expozitie personala am fost anul trecut si caruia ii pastrez un loc special in inima mea.
As vrea sa cred ca, asa cum a spus cineva odata "o imagine face mai mult decat o mie de cuvinte". O fotografie nu trebuie explicata, ea se explica singura, ea creeaza o stare sau mai multe, dupa caz, transmite o emotie sau un mesaj si, in cel mai nefericit caz, poate fi doar o amintire a cuiva sau a ceva. Oricand voi avea inima deschisa sa ascult oameni care vorbesc despre fotografie, experienta de azi cred si sper ca a fost doar ceva pasager.
Am postat in seara aceasta pentru mine si pentru voi, cei care ma cititi, o fotografie facuta anul trecut la Mamaia, care va trimite direct in vacanta (sper), ca eu nu stiu daca mai apuc sa mai vad marea anul asta. Dar, speranta moare ultima, nu-i asa?