Despre nemurire

Cand treci prin viata, facand ceea ce e bine dupa regulile celorlalti ti se pare ca esti pe drumul cel bun. Chiar crezi ca esti fericit, fiindca ai aprobarea tuturor.
Viata pare ca merge asa cum trebuie, dupa un plan bine stabilit, intr-o directie deja stiuta si acceptata ca si cand, nu ar fi fost si alta cale de urmat.

Bine, uneori, in lungile clipe cu tine insuti te intrebi daca asta iti doreai cu adevarat? Raspunsurile posibile te ingrozesc, ele suna ca o sentinta si atunci le arunci miseleste intr-un colt al sufletului pentru mai tarziu.
Dar intrebarile cu raspunsurile lor revin cu obstinenta, mai ales in momentele de slabiciune, chiar atunci cand esti mai putin pregatit sa le infrunti... Si le izgonesti iar, spunandu-ti cu un dispret calculat ca erau doar niste iluzii, niste vise irealizabile, niste prostii adolescentine, iti tot repeti ca viata nu e asa, ca nimic din ceea ce sperai odata nu ai fi putut avea.

Desertul e atat de frumos, de calm, dar tot un desert ramane... calatorind prin viata, simti arsura dogoritoare a soarelui direct in crestet, nu te poti ascunde nicaieri, pana la umbra oazei e cale lunga si pare ca se departeaza cu fiecare pas pe care il faci sa ajungi la ea...
Anii trec si tu ratacesti, cu gandul departe la mirajul fetei Morgana...
Dar ea e mereu cu tine, fiindca o porti in suflet. Pe taramurile ei se regasesc toate visele tale, tot ce ai cladit in anii in care erai liber in fata vietii. Anii in care ii auzeai pe ceilalti doar in departare, ca pe un ecou. Atunci nu stiai, dar puteai sa adormi ecoul acela pentru totdeauna.

Si dintr-o data, oaza care se apropie, nu se mai departeaza. Imaginea ei devine mai clara, capata contur, conturile cresc, devin reale si le poti atinge, le poti privi, cu privirea aceea care nu crede ca poate fi adevarat!
Te uiti in urma, pret de o clipa, iar desertul acela, care era viata ta pare acum foarte departe...

Ea iti da sa bei apa nemuririi, si nu te mai saturi, iar in oglindirea limpede si adanca a ulciorului iti vezi visele implinite, visele in care nu mai credeai. Iar viata ta de pana acum iti pare absurda si de neinteles... Oare de ce ai ratacit atata vreme? Raspunsul il stii, te doare, dar nu mai poti schimba trecutul.
In racoarea oazei se afla viata ta asa cum ai visat-o.

Desertul pe care l-ai lasat in urma te asteapta, te cheama inapoi, inca mai ai nisip in ochi si in inima, iti tulbura vederea si iti impietreste sufletul...

Si stii ca acum e prea tarziu, ca nu te mai poti intoarce... oare cum ai mai putea?