Uneori, cand imi simt sufletul greu ma gandesc la povara altora.Si atunci dimensiunea incarcaturii imi pare infinit mai mica...
Lungul drum pe care il strabat din adancul fiintei mele catre ceilalti nu mi se mai pare atat de anevoios.
Dar, cateodata, ma incapatanez sa port totul cu mine, fara sa imi treaca prin minte ca as putea lasa macar o parte din povara grea din suflet, undeva in urma. Sa arunc la marginea drumului furia, resentimentele, durerea, cele rostite si nerostite, de mine si de altii...
Dar a trecut pe langa mine... Nici nu m-a privit, fiindca privea in gol, cu gandurile departe, mergand pe un drum, probabil cunoscut, acelasi drum pe care il parcurge la pas de ani si ani... Avea ochii uscati si o expresie de resemnare pe chip care m-a inspaimantat, chiar daca am zarit-o doar pret de cateva clipe.
Azi mergand pe drumul meu, am aruncat peste umar, cat am putut de mult din povara amara pe care o port de ceva timp cu mine. Si o sa incerc sa nu mai privesc inapoi... Fiindca vine iarna, si odata cu primii fulgi sufletul meu se simte iar ca un copil asteptand o minune...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu