Soarele in camp...
Moare incet, sfasiind campia cu ultimele lui raze...prea slabe sa imi incalzeasca sufletul...
Ranile uitate, sangereaza iar...
Campia se transforma dincolo de privirea mea, intr-o mare fara valuri, o mare nesfarsita, o mare neagra, adanca, plina de amintiri, o mare de lacrimi amare.
Drumul gri serpuieste prin campie, e un drum care nu duce nicaieri...oare unde plecasem? Unde vroiam sa ajung? La cine, la ce?
Soarele in stanga mea...m-a oprit din drum... Nu stiu de ce. Poate ca stia ca la capat de drum nu ma astepta nimic. Ceea ce cautam nu era acolo. Nici inapoi. Era in mine insami, o cautare, o asteptare si mult frig. Oare va veni vreodata primavara cu adevarat?
2 comentarii:
Mangai des cararile campului, de multe ori Rasaritul si Asfintitul ma prind in valtoarea muncii campului, uitand de scurgerea timpului si manat de dorinta implinirii unui tel.
Acolo, in inima sufletului sau imi gasesc de multe ori linistea, ai ascult freamatul si-i inteleg durererea, simt cand moare si cand renaste, facandu-si ciclic acelasi drum al vietii, iar acum cateva zile mi-a soptit ca-i vremea sa pun samanta, deci, a venit Primavara!
Cat de frumos spus...recunosc ca nu m-am gandit la asta, la ciclul de viata si de moarte al campului in trecerea sa prin anotimpuri. Demn de retinut! Multumesc, Paul pentru vizita, esti binevenit oricand si sper sa revii!
Trimiteți un comentariu