Ganduri de weekend...

Fiecare sat din Romania spune povesti...

Unele frumoase, ca cele auzite in serile copilariei. Altele triste despre oameni care au fost si nu mai sunt, despre altii plecati peste mari si tari, care uita sa se intoarca la copii ramasi acasa...

Am ratacit aiurea pe ulitele prafuite ale satului iesean, cu gandul la povestile pe care, am sa le spun si eu la randul meu cand ma voi intoarce.. Povesti pline de culoare.

Se zice ca fiecare vede ceea ce doreste sa vada... Poate ca asa si este!

Dincolo de ceea ce mi se arata acolo unde ma poarta pasii, ceea ce ramane in sufletul meu e ceea ce vad eu cu adevarat. Nu am sa stiu niciodata daca aceasta imagine, pe care o duc cu mine si o impartasesc si altora e ceva real sau realist, dar poate ca nici nu are importanta.

Eu nu am vazut in saracia satului romanesc un neajuns, ci o lume plina de nuate vii, autentice, o lume total diferita de ceea ce e ochiul meu obisnuit sa priveasca in fiecare zi...

Mi s-a parut fascinant ca oamenii sa ma salute, in timp ce treceam pe langa ei, chiar daca nu ma cunosteau... Sa culeg zmeura din gradina, umplandu-mi pumnul de parfum si culoare... Sa vorbesc cu copiii, care alergau pe ulita in sus si in jos, sa privesc de la geam vacile ducandu-se si intorcandu-se de la pascut, gastele galagioase care stateau pe langa porti...

Satul romanesc are farmec. Dar trebuie sa ai inima deschisa ca il poti simti..