Delta Dunarii in imagini (3)

In galop...

Aerul cald si dulceag al serii ma invaluie brusc. Nu stiu exact a ce miroase faleza, dar cred ca au inflorit salcamii salbatici. Inca nu e vremea teilor.

Inima imi bate nebuneste. Plamanii nu fac fata efortului...inca. Ceilalti trec pe langa mine ca niste holograme, in timp ce alerg, fara nici o tinta, incercand sa nu ma gandesc la nimic. Dar totul ma ajunge din urma indiferent cat de repede fug...

In timp ce alerg incerc sa gasesc un punct de sprijin in fiinta mea. Sau macar sa imi pun gandurile intr-o ordine proprie, pentru altii de neinteles. Obosesc. Nu am mai facut demult efort sustinut. Imi simt muschii, fiindca ma dor. E o senzatie placuta, de durere, anuland alta durere. Nici macar nu mai stiu de ce am plecat de acasa. Stiu ca era ceva dureros.

Oamenii reusesc mereu sa te raneasca, intr-un fel si fiindca ii lasi sa o faca. Cand aveai impresia ca poti sa iti tragi rasuflarea, tocmai atunci nu trebuie sa ratezi un nou start...si galopezi nebuneste pana ajungi la o noua linie de sosire. Uneori nu te asteapta nimeni acolo. Alteori, cineva te priveste de pe margine, altcineva te incurajeaza, cineva iti tine pumnii stransi. Uneori speri ca, la final, cineva isi va deschide sufletul si te va astepta cu bratele intinse, in timp ce il privesti fara sa mai poti spune nimic fiindca...nu mai ai rasuflare.

Eu inca nu m-am oprit din alergat...

Making off Delta Dunarii

Delta Dunarii in imagini (2)

Delta Dunarii in imagini

Delta Dunarii

Este un loc unic.

E un cliseu, dar e adevarat.

Si ca in toate visele frumoase zilele au trecut mult prea repede. Deja imi par doar o iluzie, o imagine departata, ca mirajul fetei Morgana.

Totul a inceput cu drumul pana acolo.

Dunarea la Galati.

Muntii Macinului.

Soseaua aproape pustie, stralucind in soarele diminetii. O broscuta testoasa o trece alene obligandu-ma sa franez si sa o privesc mirata si incantata. Padurile inverzite si campiile pline de flori de o parte si de alta, macii de la margine de drum.

Tulcea cu vaporasul ei ce ma asteapta in port, pe care sunt imbarcati cativa oameni pe care nu-i cunosc, dar care o sa imi devina foarte dragi.

Dunarea iar. Elena si ochii ei verzi pe scaunul de alaturi. Viitoarea mea colega de camera.

Sulina. Porto Franco. E in paragina, dar are un aer atat de incantator. Pe de alta parte ma dezoleaza, are ceva arhaic, dar cateva accente moderne ma trezesc la realitate. Aceeasi senzatie am trait-o acum cativa ani in Herculane.

La amiaza ne-am strans cu totii la masa cea mare de pe terasa...ne-am cunoscut, am impartit zambete si am facut planuri pentru zilele ce urmau... Glumele lui Geo. Veselia Elei, timiditatea Mirelei...primele discutii cu Robert...parca ne stiam de o viata...sfaturile lui Lori...

Drumul plin de praf. Casutele saracacioase. Batranii din portile lor. Cimitirul la apus de soare.. Nu e unul oarecare. Cativa pirati sunt ingropati acolo. Dovada sunt pietrele de mormant cu inscriptiile bine cunoscute din cartile de aventuri... Isi dorm somnul de veci laolalta greci, turci, romani, unguri, sarbi, englezi, francezi, italieni, musulmani, evrei, crestini...acolo intre apa si cer, sub o fasie de nisip miscator, purtat de vant, ca un ecou al sufletelor lor...

Marea Neagra. Albastra. Plaja. Un catel cat o cescuta de cafea impleticindu-se printre picioarele noastre. Spre incatarea lui Madalin. Dunele de nisip umbrite de smocuri de iarba. Crinii de apa, pe care nu i-am mai vazut de cand eram copil. Scoicile albe, melcii culesi cu strigat de victorie, purtati in palma ca pe un trofeu. I-am impartit cu Madalin. Frateste. Fotografii. Florin deja isi intrase in rol, dand indicatii si idei pe ici pe colo. Si iar zambete. Deja complice...Frumos. Aerul rece, vantul, valurile, cerul la apus. Drumul de intoarcere. Marea in urma noastra ne spune noapte buna!

A doua zi colindam prin Sulina. Ca sa ne familiarizam cu locurile. Mergem de-a lungul firului apei, unde sunt acostate navele parasite si alte cateva ambarcatiuni...pana si ambulanta e tot o mica salupa ancorata de mal. Ce curios mi se pare! Ajungem la o fabrica de conserve de peste, binenteles, dar dezafectata, Nu putem trece de lacatul de la poarta, desi am cautat omul cu cheia pe care l-am localizat undeva in dreptul bisericii. Ne atrage atentia o broscuta uscata la soare sau carbonizata, nu am putut sa ne hotaram asupra tragicului ei sfarsit. Dar o fotografiem din toate unghiurile.

Deja e ora mesei. Peste la pranz, ca doar suntem in delta. O ciorba delicioasa. Si alte cateva variante de felul doi. Fara desert. Suntem oricum ghiftuiti.

Dupa amiaza plecam la epava. Un drum de 4 km dus. Vremea se strica deja, cerul e acoperit de nori, soarele e mai timid pe alocuri. Vantul se inteteste, dar nu ne dam batuti. Un caine de talie mare, un brac cred, se tine dupa noi. Parca ne arata drumul. E ceva ciudat la acest caine frumos si inteligent. Dupa ce trecem de dune ajungem iar pe malul marii. Spre disperarea mea si a celorlalti observ ca plaja e plina de gunoaie. Aduse de departe. Parea o plaja virgina, dar din pacate peisajul e dezolant. Intr-un sfarsit se vede si epava. Obositi facem cateva fotografii desi, lumina nu e ceea ce ne-am fi dorit. Asezata in nisip ma bucur de odihna in timp ce catelul se infrupta dintr-o pasare pe care a gasit-o pe mal. Inca 4 km inapoi de data asta. Ne mai oprim din loc in loc sa mai culegem cate un melc. Seara se lasa rece.

Dimineata ne gaseste veseli. Desi a tras o ploaie scurta e deja senin. Micul dejun rapid si apoi imbarcarea. Doua barci. Barcagii. Al nostru e un nene mucalit si tacut pana la prima intrebare. Are o barba alba, doi copii mari, "o pereche" dupa zisa lui, adica o fata si un baiat, o nevasta plecata in Italia...oare de ce nu ma mir? o casa in sat si una pe balta. Si o gramada de povesti adevarate pline de talc. Si de retete cu peste. De la ciorbe pana la plachie.

Stolul de pelicani. Ne apropiem incet sa nu-i speriem. Clampane de la o distanta sigura, dar sunt atenti la noi. Si apoi ca la un semn isi iau zborul. Mai sunt cateva lebede, lisite si cormorani undeva in departare. Peisajul seamana cu ilustratiile din cartile de geografie.

Ne indreptam spre alta epava de data asta. Mergem pe mare. Si ajungem la o insula de nisip, care ne intrece toate asteptarile. Am mai vazut asa ceva doar pe National Geografic. Barcagiul ne pune sa ne scoatem incaltamintea si trecem desculti cu pantalonii suflecati, prin apa mica pana ajungem la ea. Si acolo ne asteapta minunea. Insula cu epava e plina de cuiburi de pescarusi abia iesiti din ou, unii chiar eclozand sub ochii nostri...parintii disperati, zburand pe deasupra noastra, in timp ce in aer zgomotul facut era asurzitor. Puii ii strigau ingroziti, speriati teribil de atacatorii cu aparate foto, iar ei nu stiau ce sa faca sa ne alunge...

Ii lasam in urma si pornim din nou pe canalele marginite de stuf. Apa e plina de nuferi. Parca sunt candele cu lumina, in apele de iad incalcite. Broscutele sunt paznicii lor si ca niste cerberi veritabili ne cearta, oracaind de pe frunzele verzi intinse la soare...

Satul Cardon. Cineva a zis ca suna meridional. De parca ar fi undeva in Spania... Cerul e cu siguranta spaniol. De parca ar fi dintr-o carte postala. Albastra. Cativa nori se semneaza vesel intr-un colt. Soarele e timbrul pretios din dreapta sus.

Batem ulitele pline de colb, marsaluind cu rucsacii in spate, de parca am fi niste soldati in misiune, numai ca in loc de mitraliere avem aparatele foto. Tot niste arme, dar unele frumoase. Cu ele impuscam cateva cadre intinsi pe burta sau cocotati pe garduri, intrand in curtile localnicilor pe portile deschise, dand politicosi buna ziua si intrebandu-i despre una sau alta... Ne raspund bucurosi, in pustiul acela rareori le trece pragul cate cineva... Altii ne saluta din mers, in timp ce se uita mirati la noi. Cainii satului dobrogean ne latra de dupa gardurile de trestie. Toti sunt piperniciti ca si casutele stapanilor.

Aerul e deja uscat si fierbinte. Se apropie vara. Peste o luna, la aceasta ora va fi imposibil sa mai stai pe afara. Dar noi zabovim la umbra si luam pranzul direct pe iarba. Lumina pe canale e magica. Soarele se apropie de zenit si poleieste iarba, stanjeneii galbeni, nuferii, si salciile pletoase cu o lumina de aur.

Ne intoarcem la barci. Trecem pe langa farul parasit si intr-un elan de zel il rog pe barcagiu sa opreasca. Si opreste. Atat mi-a trebuit. Am sarit din barca si direct sus la far. A fost un moment de geniu.

Urmatoarea dimineata ne-a gasit tot pe apa. Destinatia satul Letea cu celebra lui padure. Dar pana acolo din nou canalele cu nuferi, stuf si trestii miscatoare. Dar cerul intunecat de data asta. Satul. Cu casutele lui varuite in culori aprinse sau din contra doar niste colibe de chirpici... cu oameni calzi si copii timizi.

Ne-am adunat la biserica din sat in jurul pranzului si am pornit spre padure cu tractorul. Mi-am amintit de campaniile agricole de toamna din anii de scoala... am glumit tot drumul si am mancat sandwichurile pe care le aveam la noi, in timp ce ne hurducaiam dintr-o parte in alta, incercand sa ne ferim capetele de crengile de pe marginea drumului. M-am tinut zdravan de Bogdan si de Robert ca nu cumva sa cad din mers... la intoarcere rolul l-a preluat Geo care protapit pe un scaun instabil in fata mea m-a facut tot timpul sa rad cu lacrimi...

Am coborat in padure cautand in gand caii salbatici. Si i-am zarit. Am plecat cu Andrei pe urmele lor, incercand sa nu facem zgomot. Ne-au auzit totusi si s-au departat incet, oprindu-se din loc in loc si privindu-ne intrebator. Frumosii cai salbatici...e o poveste adevarata. Si padurea la fel...

Frigul a coborat spre seara. Ne-am lasat cu totii pe fundul barcii, la caldura inghesuiti unii in altii, in timp ce ascultam povestile barcagiului.

Si apoi ultima zi... ziua despartirii de delta, de ceilalti... Ne strangem bagajele cu o infinita tristete. Si promitem ca ne vom revedea. Poate la anu'. Facem ultimele fotografii, spunem ultimele glume...si ne imbarcam iar. Salupa de data asta e numai a noastra. Atmosfera e cu totul alta la intoarcere. Ziua e incredibil de frumoasa, desi in restul tarii e avertisment de furtuna. Si noi savuram ultimele clipe impreuna. Ma simt privilegiata...findca am cules cireasa de pe tort. M-am urcat pe partea din spate a salupei si cu tot trupul afara, dar ancorata de mana sigura a lui Andrei, am admirat peisajul lasandu-ma in bataia soarelui, a vantului si a apei... la un moment dat mi s-au alaturat pe rand, Madalin, Cristina si Mirela, nerezistand tentatiei oarecum estivale...

Si apoi clipele scurte si grabite de ramas bun! In micul port de la Tulcea, acelasi de acum cateva zile...dar cu totul altfel.

Si din nou drumul de intoarcere...

Prin Dobrogea...un taram de vis...

Despre plecari

Drumurile Dobrogei, drumuri de praf, prin soare, calatorii pe apa... si asa o sa ajung in delta. Nu am vazut-o niciodata. Azi mi se va implini un vis. O sa vi-l impartasesc cu mult drag la intoarcere. Pe curand!

Cu un an in urma

A fost odata ca niciodata...ca de n-ar fi nu s-ar povesti. Toate povestile frumoase ar trebui sa inceapa asa.

Aceasta e o poveste adevarata. Dar e una moderna, din zilele noastre. Totul a inceput intr-o zi, cand mi-am zis ca trebuie sa fac ceva cu viata mea. Aveam timp liber si aveam internetul, o fereastra catre lume. Imi doream sa fac ceva in care sa cred, ceva pentru care nu ar trebui sa fiu platita, ceva care sa ii ajute pe altii sau ceva care sa ramana, sa conteze. Si asa m-am gandit la voluntariat. Cu acest cuvant in minte si in inima am dat o cautare pe google. Am citit, am analizat, am recitit si am investigat toate posibilitatile. Nu puteam sa plec oricum, oricat, oriunde, chiar daca mi-as fi dorit asta. Dar tot puteam face ceva. Ca voluntar in alta tara nu puteam pleca, desi nici un colt de lume nu mi se parea prea indepartat, pentru mine cel putin, dar m-am gandit ca nu-mi pot lasa copilul acasa si sa plec asa...

Deci, aria de cautari s-a restrans destul de mult. Si eliminand ceea ce nu parea viabil, m-am inscris plina de sperante pe platforma ecologista a lui Dragos Bucurenci. Suna atat de proaspat si vesel ca o zi de primavara: Mai Mult Verde. Chiar asa. Intr-adevar era ceva in care credeam. Dintotdeauna am iubit natura, inainte ca asta sa devina un trend, inainte ca acest curent mondial, benefic dealtfel, sa fie atat de prezent in constiinta fiecaruia, fie ca vrea sau nu.

Si am asteptat sa apara o sansa, dupa ce m-am oferit ca voluntar la una din actiunile care urmau in primavara. Era luna februarie. Si intr-o zi am primit un e-mail, apoi un telefon. Si de aici lucrurile s-au derulat cu o viteza ametitoare. Pe 11 mai anul trecut am cunoscut niste oameni extraordinari care mi-au schimbat viata pentru totdeauna.

Incepand cu Dragos, care a avut aceasta initiativa, continuand cu colegii alaturi de care am lucrat in tabara de voluntari si incheiind cu Amalia Enache, o persoana atat de simpla, dar cu un suflet atat de bun si cald, pot sa spun ca am format una din cele mai frumoase echipe cu care am colaborat in toata viata mea.

E adevarat. "Voluntariatul lasa urme" vorba sloganului. E o senzatie extraordinara sa stii ca poti face ceva si sa nu ceri nimic pentru asta, ca poti ajuta in timp ce te bucuri alaturi de oameni tineri si entuziasti, sa stii ca ai redat naturii ceea ce i se cuvine, ca ai eliberat-o de rautatea si neglijenta altora. Niciodata nu mi-am inchipuit ca ma voi simti atat de fericita strangand gunoaie. Munti de gunoaie, am numarat sute de saci pe zi. Nu exista cuvinte sa descriu cat de cruzi si de indolenti pot fi unii oameni. Este aproape de neinchipuit ce am gasit printre mormanele pietrificate in care crescusera balarii, stranse in ani intregi, la marginea padurii sau in albia raurilor de munte. Ce munca titanica am facut cu totii. Inutil sa va povestesc reactia celor veniti la picnicul de weekend pe Valea Prahovei, in timp ce noi umblam cu manusi si saci de plastic in maini strangand mizeria dupa ei. Mi-o aduc aminte pe Amalia, care se bagase practic cu totul intr-o groapa de gunoi de la radacina unui copac si cum superbul ei par blond se umpluse de praf si de resturile care zburau rascolite... E o imagine greu de uitat.

Nu pot uita dealfel intreaga gasca cu care am impartit atatea clipe frumoase si alaturi de care am strans atatea amintiri. Pe Semy cu care am impartit patul si cateva nopti mai mult albe si pe care am indragit-o din toata inima pentru prospetimea sufletului ei, pe Raluca cea linistita si constiincioasa, pe adorabila Carmen cu ochi albastri, pe Maria cu sufletul ei mare si nepretuitul ei talent, a carui brosa lucrata de ea o purtam fara sa stiu, pe Alex cu care m-am certat pe teme artistice si nu numai si cu care am devenit inevitabil foarte apropiata, ca de! cine se cearta se iubeste, pe David cel vesel si elegant, pe Gabi cel atat de sufletist si modest, pe Tina dezarmanta cu zambetul ei cu care ne-a cucerit pe toti, pe Mimi cea nastrusnica, pe Kitzi cea copilaroasa, pe Marian cel timid, dar cu talent la scris, pe Claudia inalta, frumoasa si plina de viata, pe Corina si Madalina care parca pluteau ca doua lebede gratioase pe un lac linistit, gasca de ardeleni bonomi care ne-au dat o lectie tuturor despre cum stau lucrurile de fapt in viata si ca atunci cand vrei sa faci o fapta buna nu conteaza de care parte a baricadei esti. Dar nu pot sa ii uit si pe nebunii de Duni, Mirel, Raluca, Liviu si Ionut care ne-au organizat si ne-au distrat cum au stiut ei mai bine.

Toti acesti oameni m-au facut sa vad viata alfel, privita prin ochii lor de 20 si ceva de ani, m-au reincarcat cu energie, mi-au dechis o alta lume si mi-au dat un suflu nou. Alaturi de ei am trait altfel pret de o saptamana, am realizat ca pe lume sunt lucruri mai importante decat ambitia si competitia, ca uneori e extraordinar de frumos sa te simti tanar si sa te lasi purtat de val. Am ramas cu prieteni dragi, am ramas cu amintiri frumoase, am facut lucruri minunate impreuna si cred ca asta e cu adevarat ceva de nepretuit.

Datorita lor exista azi acest blog. Si vreau sa le multumesc din toata inima mea!

Intr-o zi

Cateodata iesi la lumina. Intunericul ramane in urma, dizolvandu-se, pierzandu-si puterea, nu ii mai apartii...

Te opresti o clipa mirat, ca pe lume mai sunt inca raze de soare.

Cineva te cheama din lumina, dar orbit inca, nu poti sa il vezi, doar il auzi. Si glasul acela cristalin care iti striga numele, acum iti calauzeste pasii nesiguri.

Nu il stii, nu l-ai mai auzit niciodata, dar inima ta simte ca e glasul care iti va spune intr-o zi...ceea ce vei dori sa auzi cel mai mult pe aceasta lume...

Cu o zi in urma

"Raiul nu e in cer, unde pasul pamanteanului nu ajunge, ci in urma, unde pasul calatorului spre moarte nu se mai poate intoarce..."

Ionel Teodoreanu

Moartea vine prin SMS

Se spune ca sufletul deschide calea tuturor bolilor. Nu stiu daca e asa, nici nu stiu daca un suflet chinuit, singur sau pur si simplu trist isi lasa trupul care il poarta la voia intamplarii si a durerii...

Stiu doar ca atunci cand sunt bolnava ma simt mai aproape de moarte ca oricand...
Parca simt toata slabiciunea suferinzilor lumii...

Nu e decat o raceala, o stare de nesfarsita oboseala, cu dureri in tample, ochi arzand de febra si maini tremurande. Nu ma simt in stare sa fac nimic, parca e sfarsitul lumii si am lasat atatea lucruri neterminate, neduse la bun sfarsit... abia acum imi dau seama cat de slaba sunt in fata unui trup care nu ma mai asculta, pe care nu il inteleg, care ma face sa ma simt atat de neputincioasa. Si dintr-o data spectrul ingrozitor al mortii imi apare in fata ochilor cu toate scenariile pe care le presupune. In principiu stiu ca o sa ma fac bine, e doar o raceala, imi spun, o sa treaca in cele din urma...si totusi nu ma pot linisti.

Am o relatie destul de ciudata cu Moartea. Ne-am intalnit total intamplator de cateva ori. Atunci m-a luat prin surprindere, m-a salutat in treacat, dar m-am facut ca n-o vad si am mers mai departe pe drumul meu. De vreo doua ori a incercat sa ma opreasca barandu-mi calea, dar am reusit sa o dau la o parte, fara sa privesc inapoi. Alta data am cautat-o eu. Dar nu era in locul stiut. O fi avut alte treburi, cu altcineva. Am facut stanga imprejur si am plecat fara sa mai stau sa o astept. Nici nu mai aveam de ce. Ma razgandisem. Nu mai vroiam sa o intalnesc.

Dar azi, oricine poate sa stie cu certitudine cand va veni, doar printr-un simplu SMS. Daca curiozitatea a omorat pisica, iar nu stiu, dar daca vrei sa afli cu precizie data mortii tale da o cautare pe internet. Se fac niste calcule rapide si stupide dupa niste parametri ilogici si total aleatorii si gata! Ai aflat! Bun! Si mai departe?! Asta este intrebarea!

Eu una nu vreau sa stiu cand o sa mor. Din o mie si una de motive.

Azi ma simt rau. Chiar groaznic pot spune, desi termenul in sine e relativ. Clar, nu o sa mor dintr-o nenorocita de sinuzita, exista o doamna farmacista care m-a salvat cu aceasta ocazie, cu un antibiotic scump si alte cateva pastile, dar mi-e atat de rau, incat stau si ma gandesc cum trebuie sa se simta oamenii care sufera de boli cumplite in spitalele patriei noastre dragi...

Si iar imi aduc aminte de sufletul meu. Temperatura a ajuns la 40 de grade, aproape nu mai are suflu, delireaza, iar in cele din urma isi pierde cunostiinta... Nu exista nici o pastila pe lume care sa vindece un suflet chinuit. Sa il salveze, sa il readuca la viata. Nu exista nici o metoda de resuscitare. Se zbate singur in ghiarele mortii si duce o lupta pe care uneori o castiga sau o pierde.

Se poate trai cu un suflet mort intr-un trup viu?

O zi frumoasa...

Cu drag pentru prietenele mele... in special pentru Gaby, Oana si Arlinda care mi-au facut ultimele zilele atat de frumoase!