Azi m-am intalnit cu Elena, colega mea din liceu. Ea, Oana si Cristina reprezinta pentru mine anii adolescentei, pierdute undeva in urma cu mult timp. Ne-am casatorit toate intre timp, unele avem copii, avem fiecare vietile noastre cu framantarile, nelinistile, bucuriile si realizarile de zi cu zi....si totusi in fiecare din noi s-au pastrat, intr-o masura sau alta, ceva din prospetimea si zbuciumul acelor ani, o parte din visurile si sperantele de atunci...si poate ca asta e secretul tineretii noastre evidente pe chip si din suflet.
Cineva m-a intrebat de ce mi-am facut un blog...eu personal il vad ca un jurnal, ca o intalnire cu gandurile mele, e o prelungire a fiintei mele dincolo de ceea ce ma tine in viata in fiecare zi. Am scris mereu, am avut nenumarate conversatii cu mine insami, de mii si mii de ori, am scris altora franturi din sufletul meu dar, am risipit si am sters aproape tot si nu am pastrat nimic pentru mine. Eu sint ceea ce sint azi mai mult datorita altora decat mie insami si cred ca pentru cei care insemn ceva e important (sau poate nu) sa stie ca ma gandesc la ei din cand in cand.
Prietenii mai vechi sau mai noi, oameni la care tin si ii pretuiesc si care ocupa un loc aparte in sufletul meu, vor gasi aici o parte din fiinta mea asa cum sint azi si acum, si voi fii si maine sper si datorita lor. Toti mi-au fost aproape in clipele frumoase ale vietii, dar mai ales in cele intunecate cand credeam ca nimic nu mai are rost, ca nu mai exista speranta, cand imi doream sa se sfarseasca cu durerea si cand disperarea isi facuse cuib negru in sufletul meu. M-au facut sa merg mai departe si sa imi doresc sa lupt, mi-au dat putere si speranta si mi-au aratat ca nu sint singura. Ma gandesc la colegele mele dragi din liceu, la Gabita, scumpa de ea, care mi-a fost mereu alaturi si care desi e asa departe (intr-o Italie sovina) o simt tot timpul atat de aproape, la Natalia atat de blanda si cu sufletul atat de cald, la Alina cu care am depasit demult, aproape fara sa imi dau seama, cand si cum, bariera fragila dintre profesionist si prieten apropiat si pe care am bulversat-o probabil cu felul meu de a fi, inca de cand m-a cunoscut. Si, desi pare straniu, la Semy, cu care nu am petrecut practic decat o saptamana impreuna, in tabara de voluntari de la Busteni, aratandu-mi cum e sa ai in ziua de azi 20 de ani si amintindu-mi de mine la varsta ei. In plus, mi-a dat o lectie de viata extraordinara, despre ce inseamna sa ai un suflet curat, un munte de energie si veselie, sa fii altruist si de la care pot sa spun ca m-am imbatat cu apa vie a tineretii ei.
Ar mai fi cate cineva de mentionat aici, dar ii las pentru mai tarziu...ca sa acord importanta cuvenita fiecaruia, desi cuvintele sint prea putine si sarace uneori...Si, restul pe care nu ii voi mentiona, se stiu ei mai bine...
In seara asta m-am vazut cu ea...Elena e frumoasa, eu o vad frumoasa, chiar si cand e obosita sau nefardata, mi se pare chiar mai frumoasa atunci...Am gasit-o in parc, ne-am plimbat si am povestit mici nimicuri, am ras si am mai depanat ceva amintiri...mi-era dor de ea m-am bucurat sa o vad, cateodata as vrea sa ne vedem mai des, dar e bine si asa. Are o fetita ca o papusa de portelan, un mic crampei de fericire care ii lumineaza viata.
Ziua de azi a trecut frumos si am ramas cu multe nostalgii desi, nu se anunta neaparat asa...putea fi doar o alta zi banala a vietii mele.
Cineva m-a intrebat de ce mi-am facut un blog...eu personal il vad ca un jurnal, ca o intalnire cu gandurile mele, e o prelungire a fiintei mele dincolo de ceea ce ma tine in viata in fiecare zi. Am scris mereu, am avut nenumarate conversatii cu mine insami, de mii si mii de ori, am scris altora franturi din sufletul meu dar, am risipit si am sters aproape tot si nu am pastrat nimic pentru mine. Eu sint ceea ce sint azi mai mult datorita altora decat mie insami si cred ca pentru cei care insemn ceva e important (sau poate nu) sa stie ca ma gandesc la ei din cand in cand.
Prietenii mai vechi sau mai noi, oameni la care tin si ii pretuiesc si care ocupa un loc aparte in sufletul meu, vor gasi aici o parte din fiinta mea asa cum sint azi si acum, si voi fii si maine sper si datorita lor. Toti mi-au fost aproape in clipele frumoase ale vietii, dar mai ales in cele intunecate cand credeam ca nimic nu mai are rost, ca nu mai exista speranta, cand imi doream sa se sfarseasca cu durerea si cand disperarea isi facuse cuib negru in sufletul meu. M-au facut sa merg mai departe si sa imi doresc sa lupt, mi-au dat putere si speranta si mi-au aratat ca nu sint singura. Ma gandesc la colegele mele dragi din liceu, la Gabita, scumpa de ea, care mi-a fost mereu alaturi si care desi e asa departe (intr-o Italie sovina) o simt tot timpul atat de aproape, la Natalia atat de blanda si cu sufletul atat de cald, la Alina cu care am depasit demult, aproape fara sa imi dau seama, cand si cum, bariera fragila dintre profesionist si prieten apropiat si pe care am bulversat-o probabil cu felul meu de a fi, inca de cand m-a cunoscut. Si, desi pare straniu, la Semy, cu care nu am petrecut practic decat o saptamana impreuna, in tabara de voluntari de la Busteni, aratandu-mi cum e sa ai in ziua de azi 20 de ani si amintindu-mi de mine la varsta ei. In plus, mi-a dat o lectie de viata extraordinara, despre ce inseamna sa ai un suflet curat, un munte de energie si veselie, sa fii altruist si de la care pot sa spun ca m-am imbatat cu apa vie a tineretii ei.
Ar mai fi cate cineva de mentionat aici, dar ii las pentru mai tarziu...ca sa acord importanta cuvenita fiecaruia, desi cuvintele sint prea putine si sarace uneori...Si, restul pe care nu ii voi mentiona, se stiu ei mai bine...
In seara asta m-am vazut cu ea...Elena e frumoasa, eu o vad frumoasa, chiar si cand e obosita sau nefardata, mi se pare chiar mai frumoasa atunci...Am gasit-o in parc, ne-am plimbat si am povestit mici nimicuri, am ras si am mai depanat ceva amintiri...mi-era dor de ea m-am bucurat sa o vad, cateodata as vrea sa ne vedem mai des, dar e bine si asa. Are o fetita ca o papusa de portelan, un mic crampei de fericire care ii lumineaza viata.
Ziua de azi a trecut frumos si am ramas cu multe nostalgii desi, nu se anunta neaparat asa...putea fi doar o alta zi banala a vietii mele.
Stefan a avut petrecerea de "Adio gradinita!" si, abia cand am ajuns acasa, am realizat ca nu am facut nici o fotografie doar eu cu el, atat am fost de preocupata sa le fac altora amintiri frumoase. Si mi-am mai dat seama ca s-a dus o data pentru totdeauna cea mai inocenta, naiva, suava si linistita perioada a vietii lui. Il iubesc din tot sufletul si daca ar fi dupa mine as vrea sa ramana mereu asa mic si nevinovat si eu atat de tanara pe langa el. Ma sperie anii care vor veni (mi-au dat lacrimile si mi s-a pus un nod in gat) dar din pacate nu pot opri timpul in loc!
Cum nu poti opri nimic din cursul vietii, dar poate ca nici nu ar fi bine sa fie asa. Si cate lucruri nu as fi vrut sa ramana in loc la un moment dat, clipe unice de fericire pura, in care credeam atat de mult...dar cum sa le traiesti pe celelate altfel?...
Cum nu poti opri nimic din cursul vietii, dar poate ca nici nu ar fi bine sa fie asa. Si cate lucruri nu as fi vrut sa ramana in loc la un moment dat, clipe unice de fericire pura, in care credeam atat de mult...dar cum sa le traiesti pe celelate altfel?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu