Am copilarit impreuna, practic ne stim de cand aveam 6 ani. Am devenit amice de joaca, prietene bune in adolescenta si confidente mai tarziu...ea a fost umarul pe care plangeam mai mereu si mi-a ramas alaturi de-a lungul atator ani. Acum ne despart mii de kilometri, viata noastra plina si uneori complicata, dar stiu ca de undeva de acolo se gandeste la mine asa cum ma gandesc si eu la ea. O simt aproape si nu stiu ce ar fi fost acum viata mea fara ea. Am auzit odata, nu mai stiu unde, ca prietenii sint ca stelele, chiar daca nu-i vedem sau nu ii avem aproape, ei sint acolo si stralucesc pe cerul noptii noastre, chiar daca uneori e acoperit de nori. Ea e acolo si o stiu, si asta imi da siguranta si imi aduce aminte de mine cea de ieri si cea de azi.
Mi-e dor de ea si de zilele lungi impreuna, de timpul pe care il aveam atunci pentru orice ne facea placere, de veselia ei molipsitoare. E departe si totusi atat de aproape intr-un mod straniu care imi aduce aminte de ceva din trecut. Mereu sper ca e fericita, ca a gasit dragostea acolo printre straini si ca a meritat sa plece si sa lase multe lucruri dragi in urma. O admir pentru curajul ei asa cum ii admir pe toti cei care au puterea sa o ia de la capat si sa isi caute norocul si dragostea, rupandu-se de viata lor comoda, plictisitoare si lipsita de speranta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu