Narcotic

Ratacind innebunita, pe coridoarele intunecate ale fiintei mele am descoperit un tezaur de locuri, de senzatii, pe care nu le-am banuit a exista vreodata... ascunse prin unghere din care tu le-ai scos la lumina...

Parallel worlds

"Crezi in coincidente?" ma intreba de curand cineva care mi-e foarte drag....
Dintre miile de momente ale vietii cu infinitele ei variabile, ce posibilitati exista cu adevarat ca lucrurile sa ia o anumita intorsatura? De ce urmam o cale si nu alta? Nu stiu...nu am nici o explicatie. Nici nu stiu daca vreau sa am una.
Cred in semne. Si chiar si atunci cand nu le vad fiindca sunt prea orbita sau ratacesc prin intuneric, ele mi se arata dintr-o data atat de evident, incat nu mai am cum sa le ignor... De ca si cum ar sta sub un felinar sau in lumina cruda a soarelui din mijlocul verii.
Si atunci incep invariabil, sa derulez tot firul incalcit de momente, de franturi, de miracole, de sentimente pe langa care am trecut...
Si parea ca traim in lumi paralele. Eu si tot restul... Eu undeva sus cu capul in nori, iar undeva jos, dar nu foarte jos, restul lumii...

Florile verii

Imi coloreaza visele,

Imi parfumeaza noptile,

Imi lumineaza sufletul.

Adorm cu florile verii pe tample

Si alunecand in vis

Ma pierd tot mai departe

Intr-un noian de forme fara forma

Intr-un cantec ca o adiere

Intr-un miracol de parfum, lumina si culoare...

Doar o zi...

Dimineata vesela de vara.

Dealurile Dobrogei, unduindu-se lenes, ca valurile verzi a unei mari adormite sub soare. Micul oras dunarean, cu totul altfel de parca l-as fi vazut prima oara. Cu degetelele si nasurile lipite de sticla acvariului, privind pestii multicolori, doua perechi de ochi mari unii albastri, ceilalti negri.

Pranzul, undeva sub un plop batran care face o umbra deasa langa o margine de rai. Frunzele lui se ating in treacat undeva la inaltime cu cele ale unui nuc tanar.

Cat vezi cu ochii, pierzandu-se colorat in departare, spre orizontul inundat de lumina, campurile de grau ca smaraldul, in care se amesteca ametitor rosul macilor si violetul unor flori care le trec copiilor de umeri... Culcata in iarba ii privesc cum se departeaza in timp ce culeg flori, ii aud razand... Deasupra mea crengile infiorate de vantul domol de la amiaza, lasa sa se intrevada cerul de un albastru ireal pe care sunt rasfirati cativa nori. E o clipa de fericire pura, nealterata de nimic. Totul e atat de simplu si firesc de parca as fi acolo dintotdeauna. Parca nu ar fi nimic nici inapoi, nici inainte...

Iar in acel moment am stiut ca as putea sa raman asa o vesnicie ascultand copiii cum rad sub soarele cald de la inceput de iunie, privind ierburile multicolore leganandu-se incet in bataia vantului, urmarind printre gene soarele furisandu-se dincolo de ramurile plopului cu scoarta aspra napadita de licheni aurii...

Si in acea clipa unica mi-am simtit sufletul plin cu toata dragostea din lume...

De drum bun

Nopti dinaintea marilor plecari...

Nopti de nesomn, pline de vise cu ochii larg deschisi.

Eu nu o sa stau niciodata in colivie. Oricat de frumoasa si aurita ar fi ea. Eu o sa strabat drumurile neobosita, o sa calatoresc acolo unde ma poarta gandul, o sa imi las visele sa zboare si am sa le urmez...

O sa ma intorc, ca apoi sa plec iar. Fiindca lumea intreaga imi apartine, fara ca eu sa fiu a nimanui si nici a unui loc anume...

Casa mea e sufletul meu si tot ce port in el.

Iar sufletul meu va ramane mereu un calator in zbor, peste tot si peste toate.

Crysalide

Dincolo de mine e ecoul lumii...

Si eu sunt departe de toate.

Si toate sunt atat de departe de mine de ca si cum nici nu ar fi...

Doi si restul lumii

Uneori capatul lumii e mai aproape decat credem. Totul e sa pornesti intr-acolo...

Azi, pret de cateva clipe foarte frumoase am atins acel punct de pe harta mea...

Gand de duca

Unele zile trec ca o parere...nici nu simt cand zboara orele, clipele, si raman in urma lor, intrebandu-ma cum le-am risipit.

Si apare din nou acea dorinta. E dureroasa, si ma simt vinovata, de parca as fugi, de parca as fi lasa, fara sa imi dau prea bine seama de ce.

Sa fug! Sa plec departe! Unde? Nici nu stiu prea bine, nici nu conteaza...sa plec, doar sa plec, sa ma ascund de toate, sa nu mai stiu nimic, sa ma pierd undeva spre capatul lumii. Cat de de departe e capatul lumii?

Sa incalec calutul din poveste, care ma asteapta linistit, iar el va prinde aripi si ma va purta ca vantul si ca gandul, acolo unde nici nu gandesc...

"Noi doi nu mai comunicam!"

Unele legaturi se rup odata pentru totdeauna. Problema e ca nu mai stim cum si cand a inceput a inceput acest proces. Inceputul destramarii e atat de imprecis incat, daca incercam sa recompunem acel moment s-ar putea sa fim si mai derutati.

Altele au fost rupte de la bun inceput. Numai ca nu ne-am dat seama. Fiindca desi comunicam, nu avem cu ce sa legam ceva care se incapataneaza sa nu faca nici nod, nici funda...

"Oamenii sunt legati prin fire invizibile", imi spunea demult un prieten bun. Dar legaturile astea sunt atat de incalcite uneori! Cine ar trebuie sa le dezlege? Poate ca tot noi?

Eu stiu ceva: ca sunt oameni pe care ii simt aproape, desi sunt atat de departe si altii care-mi sunt in preajma, dar la distanta de mii de ani lumina de fiinta mea...

My work...my passion...

Acesti cercei de un roz prafuit ca un trandafir uitat in sertarul cu amintiri dragi sunt primii pe care i-am creat si sunt de nepretuit!

Dupa ei au urmat si ceilalti, modele unicat din pietre semipretioase, portelan pictat, cristale stralucitoare, sticla delicata de Murano, totul montat in argint... lucrate cu multa dragoste!

Cu aceasta ocazie le multumesc tuturor celor care au crezut in visul meu, lui Mihai care m-a sustinut de la bun inceput cu atata rabdare si incantare, Simonei care m-a incurajat sa merg mai departe, Oanei care mi-a lucrat grafica exceptionala pentru cartile de vizita si care mi-a creat logo-ul, lui Sorin care inca lucreaza la site-ul meu "Jewelyne" tuturor prietenelor mele dragi, care au fost sursa mea de inspiratie, dar mai ales Cameliei care m-a introdus in acesta lume fascinanta si mi-a adus aminte cat de multa talent si pasiune se ascunde in mainile mele si in inima mea!

Azi particip pentru prima data la un targ de vintage si handmade in calitate de invitat, dupa ce ani de-a randul am fost un cumparator plin de entuziasm, apreciind creatiile altora si hoinarind incantata prin magazinele si targurile cu vechituri pline de comori nebanuite....

"Jewelyne"

"Jewelyne" e numele unui nou inceput!

Acest nume e ceea ce iubesc mai mult sa fac: sa creez ceva frumos cu atata pasiune, in care sa pun mult suflet, multa munca, daruire, dar si foarte multe sperante. Sa creez ceva pentru femei. Pentru ca le iubesc si pentru ca le admir atat de mult! Pentru ca am prietene adevarate si as vrea sa le vad fericite. Chiar si pentru o clipa, atunci cand, cu privirea stralucind de bucurie isi atarna in urechile mici o pereche delicata de cercei.

Am creat o colectie de bijuterii cu gandul la ceea ce spunea Scarlet O'Hara in romanul "Pe aripile vantului" despre femei - ca sunt irezistibile atunci cand poarta o pereche de cercei care stralucesc, leganandu-se vesel, in apropierea ochii lor luminosi si frumosi.

Lacul lebedelor

A fost o poveste frumoasa... Pe care am trait-o aievea!

Pentru cineva care a facut cativa ani de balet clasic si visa sa devina o mare balerina, aceasta poveste nu s-a incheiat. Viata imi ofera infinite momente frumoase care ma fac sa imi aduc aminte de visul meu.

Plutind in deriva

Demult nu mai suntem doi in aceasi barca...

Suntem doi, in doua barci diferite.

Dar purtam aceasi unica si de nepretuit incarcatura.

Iar intre noi doi e un ocean de tristete...

Imi doresc sa...

...mai cred!

Chiar si atunci cand nimic nu ma mai face sa cred ca poate fi adevarat.

Ca exista cineva. Dincolo de tot si toate cate au fost si vor fi.

Ca pot trai o poveste. Cu adevarat. Nimic nu pare un basm acum, dar asta nu are nici o importanta. De finalul cu sfarsit fericit ma despart doar cateva clipe, nu-i asa? Trebuie doar sa trec de ele. De ce imi par totusi eterne?

Oglinda e veche, reflexia noua, de parca as fi alta si totusi sunt aceeasi, dar oare am plecat din mine insami?

On the road

...nesfarsitele, pretioasele clipe cu mine insami, in timp ce sunt pe drum...

Dintre miile de clipe ale vietii, pe langa care trecem fara sa banuim ca exista, dar care se duc iremediabil, cate sunt ale noastre si numai ale noastre?

Eu sunt un calator. Spre disperarea celor dragi, nu pot sta locului. Imi place sa fiu pe drum....imi place sa trec pe langa toate si sa iau o parte din ele cu mine.

Imi place dealul acela din Dobrogea, pe langa care trec mereu, si care imi aduce aminte de imaginea verde-albastra si atat de populara a celor de la firma aia celebra... dar dealul meu e mai frumos, de fiecare data altfel...niciodata la fel. Saptamana trecuta era alb. Perfect alb. Cu cei cativa copaci razleti din dreapta, desenand cateva tuse negre carbune, parca schitate de mana unui japonez iscusit. Azi era gri cu verde, invaluit in ceata...

Imi place muzica. Nu as putea sa imi imaginez cum ar viata mea fara muzica. O cant, o dansez, o simt, o traiesc. Nu ma aude si nu ma vede nimeni. La volanul masinii, strabatand drumurile pline de serpentine, muzica din difuzoare e cel mai bun prieten si copilot.

Incerc sa nu ma gandesc la ceva anume... abia atunci ma regasesc, mintea mea se linisteste, totul se aseaza in jurul meu si alcatuieste decorul perfect din cativa munti razleti, cei mai vechi din Europa, cateva fire de iarba arsa, campii cat se vad cu ochii, balti pe jumatate inghetate in care se oglindesc copacii iernii si zapada de pe alocuri...

Drumul spre casa... acelasi ritm, cand alert, cand lent, in functie de acordurile chitarei si clapelor de pian...

Si din nou gandurile departe. Doar eu cu mine. Si drumul pustiu din fata mea.

Dobrogea.

Inchid o clipa ochii, in timp ce masina ruleaza cateva momente in neant. Si in acea clipa sunt acolo unde vreu sa fiu...

Métamorphose

E atata dragoste pe lume...

Dar e dincolo de fereastra inchisa.

Inauntru e intuneric, e frig, e iarna, si e pustiu.

Afara totul e de un alb imaculat. Pe cerul de hartie nu e schitat nimic. Nici un gest. Nici o cale care sa urce spre el. Ramane de un alb orbitor cu soarele nicaieri.

Ninsoarea a facut inconjurul Pamantului intr-o singura noapte si dimineata am descoperit-o la geam cu toate ramurile ei albe.

Mi-e atat de sete, dar apa descantata de ger s-a facut luciu de gheata...

Inca mai am un suflet...imi mai aduc aminte de asta...

Dar sufletul meu, un calator prin lumea larga, e acum prizonier in spatele unei ferestre ferecate sub lacat de iarna...

35

Azi e ziua mea. O zi in care toti prietenii si cei care ma iubesc se gandesc la mine...
Uitandu-ma in urma la anul care a trecut pot spune ca a fost cel mai uimitor si mai plin din toata viata mea.
Le datorez asta oamenilor pe care ii stiu de ani si ani, prieteni vechi si incercati la bine si la greu, celor care mi-au iesit in cale si au mers alaturi de mine pe drumul meu, celor care mi-au ramas aproape in clipele grele, care m-au incurajat, m-au sustinut cu dragostea si devotamentul lor, celor care o au trecut ca o boare pe langa inima mea si a caror mireasma o sa ramana acolo mereu, si nu in ultimul rand celor pe care nu i-am cunoscut niciodata personal, dar a caror prezenta in viata mea e atat de vie, fiindca ii simt cu mine, pentru ca uneori s-au oprit in loc si au privit in sufletul meu si mi-au spus un cuvant, mi-au trimis o frantura din fiinta lor.
Nu imi simt varsta ca pe o povara, ba chiar din contra. Ma simt ca la 20 de ani. Un prieten mi-a spus ca este asa fiindca nu mi-am pierdut inocenta. Poate ca avea dreptate. Poate mai e si altceva...
Fotografia de mai sus e facuta la Copsa Mica de prietena mea, Mirela Bichigeanu si ilustreaza foarte bine tot zbuciumul si contrastul incredibil al zilelor prin care am trecut in acest an. Al 35-lea.
Copsa Mica e un loc plin de praf si pulbere... Dar mie mi s-a parut un loc foarte frumos. Fiindca eram inconjurata de prieteni, soarele apunea magnific peste liniile de cale ferata si peste sufletele noastre, iar rasetele tuturor se auzeau pana departe...
Intotdeauna incerc sa vad partea frumoasa a vietii. Nu reusesc mereu, dar macar incerc. Intotdeauna imi spun ca in ceva rau si urat trebuie sa fie ascunsa vederii si o parte frumoasa si luminoasa. Trebuie doar sa o caut, sa o descopar, sa o scot la suprafata. Sa daram toate zidurile, oricat ar fi de inalte, oricat ar fi de rezistente...
Incerc sa privesc spre viitor cu speranta, asteptand sa vina toate lucrurile minunate care mi se pregatesc. Stiu ca ele sunt acolo si ma asteapta sa le descopar, sa le impart cu ceilalti si sa imi faca viata frumoasa!
Va multumesc tuturor celor care mi-ati fost alaturi intr-un fel sau altul in acest an!

My dark side

Imi amintesc de mine
Cum eram uneori

Cum nu aveam loc

Intre patru zari

Nici vant, nici furtuna

Doar zborul spre Luna

Spre stele departe

Sau spre inapoi

La Pamantul

Fara amandoi

Inima mea

Nu era

A cuiva

Care nu avea

Nevoie de ea...

Iar in privirea mea

Era numai lumina

Te cautam?

Nu mai stiu...

Dar azi

Imi aduc aminte de mine

Cum eram uneori...

Acum a ramas

Doar o umbra

Din fiinta mea

Si privind inainte

Ma trec fiori...

Confesiune

Se stie ca suntem facuti din iubire, pentru a iubi. Si chiar daca nu toti ne-am nascut din dragoste, asta nu are absolut nici o importanta. Iubirea e acolo undeva ascunsa in fiinta noastra si e dureros de prezenta, chiar si in clipele cand nu mai credem in ea.

Nu poti face pe nimeni sa te iubeasca. Nici pe cei care in mod firesc ar trebui sa simta asta pentru tine.

A iubi e foarte incomod. Pana la urma iubesti pe cineva in pofida a ceea ce este el. Si in cele din urma reusesti sa-l accepti si sa il iubesti asa cum e, fara sa il judeci, fara sa incerci sa il schimbi.

Dragostea e comoda. Pot sa simt dragostea oricui, atat timp cat sunt in parametrii acelui oricui. Cat timp sunt asa cum isi imagineaza ca ar trebui sa fiu. As putea sa port orice masca si-ar dori cineva si probabil m-ar iubi foarte convenabil pentru acea masca.

Probabil as putea fi perfecta, in acceptiunea celorlalti. Dar nu as mai fi eu. Am o suma de calitati care ma recomanda pentru perfectiunea canoanelor lumii in care traim. Sunt probate si certificate in timp. Dar nu este deajuns ca sa ma defineasca, cu atat mai mult cu cat, nu asta ma reprezinta. Din nefericire, pentru mine si pentru altii, am si o alta suma, deloc convenabila si usor de digerat. Nici aceasta suma nu ma defineste si nu ma reprezinta. Dar se pare ca ea cantareste mai greu, tocmai fiindca este atat de incomoda.

Duc o lupta permanenta cu mine insami. In fiecare clipa. De cand ma stiu. Ma judec aspru, ma urasc, ma iubesc, incerc sa ma accept asa cum sunt si nu intotdeauna reusesc. De cele mai multe ori ma ajuta si ceilalti. Unii ma imping cu usurinta in prapastie, altii ma scot cu greu de acolo.

Uneori durerea si dezamagirea isi fac cuib negru in sufletul meu si ajung sa cred ca nu o sa mai patrunda niciodata lumina.

Si totusi, mereu gasesc resurse sa iubesc oamenii, sa cred in ei. Fara ca nimic sa altereze din sentimentul acesta. Nici macar nu mai inteleg de unde am atata putere. Si o iau mereu de la capat, iubind, ca si cum as iubi pentru prima oara, ca si cum nu as fi avut niciodata inima franta, sufletul chinuit...

Ca si cum nu as fi invatat nimic, absolut nimic din ce mi-a fost dat sa traiesc, iubind oamenii cu aceeasi naivitate mai mereu...

Poate ca iubirea nici nu e o lectie...

E atat de incomod sa iubesti, de dureros, dar atat de frumos! E o dovada de mare generozitate sa poti iubi! Nu toti avem acest privilegiu, fiindca suntem uneori mult prea practici, prea intepetiniti in canoane, prea plini de prejudecati.

Si din nou imi aduc aminte ca nu pot face pe nimeni sa ma iubeasca, nu pot face pe nimeni sa ma accepte asa cum sunt.

Nu pot fi asa cum vor altii sa fiu. Nu pot fi proiectia imaginatiei nimanui. Ii las pe altii sa o faca. Sa poarte ce masca vor.

Inca o data imi cer iertare!

Dar nu o sa ma schimb pentru a primi dragoste in schimb. Poate ca nici nu ar fi un targ bun! De unde as sti atunci, ca cine ma iubeste, ma iubeste pentru ceea ce sunt sau pentru ceea ce cred ca sunt? Si cine, si ce, as mai fi eu?

Dar o sa iubesc, o sa va iubesc cu aceasi naivitate mai mereu...

Despre mine...

"...Aici intre pamant si cer,

zori sfinte, amurgul auster,

prin ras, sub zare aurie,

intr-o cereasca bucurie,

eu cea dintai, am plans stingher."

"Cantecul Evei"

de Charles Van Lerberghe