Drumul spre stele

Hai cu mine

Spre stele!

...

E noapte neagra

Afara,

Aproape

Miez de noapte

Cerul deasupra

Fara contur

Pamantul intreg

De jur imprejur

Si tu nicaieri...

Confesiune

Se stie ca suntem facuti din iubire, pentru a iubi. Si chiar daca nu toti ne-am nascut din dragoste, asta nu are absolut nici o importanta. Iubirea e acolo undeva ascunsa in fiinta noastra si e dureros de prezenta, chiar si in clipele cand nu mai credem in ea.

Nu poti face pe nimeni sa te iubeasca. Nici pe cei care in mod firesc ar trebui sa simta asta pentru tine.

A iubi e foarte incomod. Pana la urma iubesti pe cineva in pofida a ceea ce este el. Si in cele din urma reusesti sa-l accepti si sa il iubesti asa cum e, fara sa il judeci, fara sa incerci sa il schimbi.

Dragostea e comoda. Pot sa simt dragostea oricui, atat timp cat sunt in parametrii acelui oricui. Cat timp sunt asa cum isi imagineaza ca ar trebui sa fiu. As putea sa port orice masca si-ar dori cineva si probabil m-ar iubi foarte convenabil pentru acea masca.

Probabil as putea fi perfecta, in acceptiunea celorlalti. Dar nu as mai fi eu. Am o suma de calitati care ma recomanda pentru perfectiunea canoanelor lumii in care traim. Sunt probate si certificate in timp. Dar nu este deajuns ca sa ma defineasca, cu atat mai mult cu cat, nu asta ma reprezinta. Din nefericire, pentru mine si pentru altii, am si o alta suma, deloc convenabila si usor de digerat. Nici aceasta suma nu ma defineste si nu ma reprezinta. Dar se pare ca ea cantareste mai greu, tocmai fiindca este atat de incomoda.

Duc o lupta permanenta cu mine insami. In fiecare clipa. De cand ma stiu. Ma judec aspru, ma urasc, ma iubesc, incerc sa ma accept asa cum sunt si nu intotdeauna reusesc. De cele mai multe ori ma ajuta si ceilalti. Unii ma imping cu usurinta in prapastie, altii ma scot cu greu de acolo.

Uneori durerea si dezamagirea isi fac cuib negru in sufletul meu si ajung sa cred ca nu o sa mai patrunda niciodata lumina.

Si totusi, mereu gasesc resurse sa iubesc oamenii, sa cred in ei. Fara ca nimic sa altereze din sentimentul acesta. Nici macar nu mai inteleg de unde am atata putere. Si o iau mereu de la capat, iubind, ca si cum as iubi pentru prima oara, ca si cum nu as fi avut niciodata inima franta, sufletul chinuit...

Ca si cum nu as fi invatat nimic, absolut nimic din ce mi-a fost dat sa traiesc, iubind oamenii cu aceeasi naivitate mai mereu...

Poate ca iubirea nici nu e o lectie...

E atat de incomod sa iubesti, de dureros, dar atat de frumos! E o dovada de mare generozitate sa poti iubi! Nu toti avem acest privilegiu, fiindca suntem uneori mult prea practici, prea intepetiniti in canoane, prea plini de prejudecati.

Si din nou imi aduc aminte ca nu pot face pe nimeni sa ma iubeasca, nu pot face pe nimeni sa ma accepte asa cum sunt.

Nu pot fi asa cum vor altii sa fiu. Nu pot fi proiectia imaginatiei nimanui. Ii las pe altii sa o faca. Sa poarte ce masca vor.

Inca o data imi cer iertare!

Dar nu o sa ma schimb pentru a primi dragoste in schimb. Poate ca nici nu ar fi un targ bun! De unde as sti atunci, ca cine ma iubeste, ma iubeste pentru ceea ce sunt sau pentru ceea ce cred ca sunt? Si cine, si ce, as mai fi eu?

Dar o sa iubesc, o sa va iubesc cu aceasi naivitate mai mereu...

Despre mine...

"...Aici intre pamant si cer,

zori sfinte, amurgul auster,

prin ras, sub zare aurie,

intr-o cereasca bucurie,

eu cea dintai, am plans stingher."

"Cantecul Evei"

de Charles Van Lerberghe

Agonie si extaz

Oare unde ma poarta vantul?

In urma si inainte numai furtuna...

Ce imi aduce soarele?

Printre genele ude il privesc apunand

Asteptand rasaritul...

Calatorie de toamna

Salutari dintre munti!

Trenul serpuieste lin prin Valea Prahovei inundata de culoare, iar deasupra mea cerul este de cerneala!

Singuri pe drum uneori

Ce poti sa le doresti celor dragi de ziua lor? De cele mai multe ori vorbele pot parea atat goale! Si cu ce cuvinte ai putea sa le spui tot ceea ce e in sufletul tau?

Poate ca ar trebui doar sa ii privim in ochi si nu rostim nimic. Si atunci vor intelege! Vor vedea acolo toata dragostea si recunostiinta, toate amintirile impreuna, toate clipele frumoase, toate momentele in care ti-au fost alaturi, la bine si la greu.

Poate ca ar trebui sa le reamintim ca suntem aici. Ca nu sunt singuri, ca nu vor fi niciodata singuri, ca o sa ramanem cu ei, chiar daca vom fi departe.

Fiecare dintre noi avem un un drum in viata. De cele mai multe ori drumurile noastre se intrepatrund cu alte drumuri, ale altor oameni, iar acesta e un dar pe care viata ni-l face la fiecare pas. Uneori bantuim aiurea, orbecaind pe carari intunecate si cand ne asteptam mai putin o mana straina ne prinde mana si ne calauzeste pasii spre lumina. Apoi se desprinde usor din mana ta si pleaca mai departe, lasandu-ti in palma doar o senzatie de caldura. Uneori acei oameni revin in viata ta, ca sa te scoata iar la liman. Alteori iti fac cu mana din departari, iti trimit cate un semn ca sa ii stii acolo, undeva aproape de linia orizontului tau.

De ziua lor iti aduci aminte de toate cate vroiai sa le spui... si atunci aproape ca nu iti mai gasesti cuvintele.

Si te gandesti ca poate, de aceea exista o zi, o zi anume a fiecaruia dintre noi, in care toti cei dragi se gandesc la tine si iti ureaza "La multi ani!"

O toamna de poveste (4)

Vine iarna...

Uneori, cand imi simt sufletul greu ma gandesc la povara altora.

Si atunci dimensiunea incarcaturii imi pare infinit mai mica...

Lungul drum pe care il strabat din adancul fiintei mele catre ceilalti nu mi se mai pare atat de anevoios.

Dar, cateodata, ma incapatanez sa port totul cu mine, fara sa imi treaca prin minte ca as putea lasa macar o parte din povara grea din suflet, undeva in urma. Sa arunc la marginea drumului furia, resentimentele, durerea, cele rostite si nerostite, de mine si de altii...

Dar a trecut pe langa mine... Nici nu m-a privit, fiindca privea in gol, cu gandurile departe, mergand pe un drum, probabil cunoscut, acelasi drum pe care il parcurge la pas de ani si ani... Avea ochii uscati si o expresie de resemnare pe chip care m-a inspaimantat, chiar daca am zarit-o doar pret de cateva clipe.

Azi mergand pe drumul meu, am aruncat peste umar, cat am putut de mult din povara amara pe care o port de ceva timp cu mine. Si o sa incerc sa nu mai privesc inapoi... Fiindca vine iarna, si odata cu primii fulgi sufletul meu se simte iar ca un copil asteptand o minune...