vineri, 7 iunie 2013

El


















Era o calatorie catre necunoscutul deja cunoscut. Il stiam dintotdeauna, stiam ca e acolo undeva in lume, ca o sa-l gasesc.

A fost o vreme cand parea ca plutesc in deriva...
Insula pe care ma refugiasem, cu care calatoream pe o mare fara sfarsit, o mare de intuneric sub un cer fara stele, infruntase atatea furtuni, vantul ii rascolise toate ungherele, incat nu ramasese mai nimic din ea.
In fiecare dimineata tremurand, asteptam infrigurata prima raza care inroseste orizontul. Fiindca, dincolo de linia aceea fragila de lumina era speranta mea. Chiar si atunci cand apa avea culoarea neagra a mortii, culoarea inecului.

Nu, nu m-am lasat dusa de val, am fost una cu valul.
Toata fiinta mea era plutire, o unduire intre adanc si inalt.
Si inima mea era insula mea.
Cu fiecare aruncare aproape orbeasca peste abisuri eram mai aproape de orizontul de lumina. Pana cand vantul a devenit o briza si orizontul a conturat un mal. Si am stiut ca acel tarm de mare de la capatul lumii e tarmul meu.
Insula mea isi terminase calatoria.

joi, 6 iunie 2013

Un fel de (i)logica a fericirii

Ecuatia fericirii e simpla. Plus cu plus, minus ceva? Nici plus, nici minus, nimic de impartit sau adunat peste orice.

Aerul pe care il respira fericirea e un aer pur si la inaltime, departe de orice formula matematica sau combinatie chimica. Se respira dintr-o singura rasuflare, te poti pierde in el, in lumina lui, te poate purta oricat de sus.

Cum recunosti fericirea, oare e ca atunci cand, acea carapace pe care o intuiai a inimii tale nu te mai incape, nu iti mai e deajuns?  

marți, 4 iunie 2013

Acel loc de sub cer



Inca de la inceput jocul era regula. Apoi regula a intrat inaintea jocului. Apoi s-au adunat una cate una, s-au inmultit si au devenit un set. Setul s-a marit, a creat, a legat, a desfacut.
Si totul a inceput sa joace, ca intr-o hora, rotindu-se ca intr-un vartej, ca apoi sa ma poarte acolo unde nu am vrut niciodata sa ajung. Pe un taram unde spaima ajunge sa fie domnitor intr-un regat de umbre.
Am aruncat in urma mea, rand pe rand, ca in povestea fugarului urmarit de balaur, nimicurile fericite ale existentei mele, sperand sa cladeasca inapoi bariere si sa opreasca cumva rasuflarea fierbinte si otravita pe care o simteam in ceafa!
Asa am mai castigat timp. Un timp optimist in care si pe care sa cladesc iluzii. Sa ma joc din nou de-a vacanta. O vacanta de la viata care mi se pregatise. O oaza binefacatoare, pe care mi-era greu sa o parasesc. Desertul cu umbrele lui miscatoare ma astepta. Era acolo, o prezenta permanenta, vie, aproape il auzeam soptindu-mi in serile linistite si stiam ca nu o sa mai dureze mult si va invada lumea mea. I-am luat-o inainte si am infruntat din nou totul, cu resemnarea celui care stie ca nimic nu e de pierdut, fiindca nu are ce.
Regula era sa nu am nici o regula! Dar e atat de greu sa induri povara libertatii asumate! La adapost de pericole, sub imperiul sentimentului de apartenenta la ceva, orice ar insemna acel ceva, aerul era mai respirabil. Oricat de otravit era, ma tinea in viata. Sau asa credeam. Pana am ajuns sa ma sufoc. Cu propria mea mana ma strangeam de gat! Ma sinucideam si eram chiar impacata cu asta!
"Tu chiar nu vezi?" Am privit in jurul meu. Nu era nimeni. Atunci am cautat si dincolo, dincolo de toate usile inchise dinafara spre inauntru. Erau acolo, sapate adanc in mine, in mintea mea, toate regulile de care stiam, inoculate in sangele meu, rotindu-se in jurul inimii mele, otravindu-mi venele cu un lichid vascos si absurd de dureros.
Inca sunt sub tratament. Vindecarea vine lent, ca o izbavire, si cad una cate una, toate regulile existentei mele, lasand locul fertil pentru un taram nou, undeva la un capat de lume, o lume atat de diferita de tot ce stiam pana acum.