Era o calatorie catre necunoscutul deja cunoscut. Il stiam dintotdeauna, stiam ca e acolo undeva in lume, ca o sa-l gasesc.
A fost o vreme cand parea ca plutesc in deriva...
Insula pe care ma refugiasem, cu care calatoream pe o mare fara sfarsit, o mare de intuneric sub un cer fara stele, infruntase atatea furtuni, vantul ii rascolise toate ungherele, incat nu ramasese mai nimic din ea.
In fiecare dimineata tremurand, asteptam infrigurata prima raza care inroseste orizontul. Fiindca, dincolo de linia aceea fragila de lumina era speranta mea. Chiar si atunci cand apa avea culoarea neagra a mortii, culoarea inecului.
Nu, nu m-am lasat dusa de val, am fost una cu valul.
Toata fiinta mea era plutire, o unduire intre adanc si inalt.
Si inima mea era insula mea.
Cu fiecare aruncare aproape orbeasca peste abisuri eram mai aproape de orizontul de lumina. Pana cand vantul a devenit o briza si orizontul a conturat un mal. Si am stiut ca acel tarm de mare de la capatul lumii e tarmul meu.
Insula mea isi terminase calatoria.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu