Cantec fara raspuns

"De ce te-oi fi iubind, femeie visatoare

care mi te incolacesti ca un fum, ca o vita-de-vie,

in jurul pieptului, in jurul tamplelor,

mereu frageda mereu unduitoare?..."

Nichita Stanescu

Doar o clipa

E ca atunci cand imi tin rasuflarea. Fiindca in acea clipa as vrea ca timpul sa stea in loc, sa incremeneasca in acel moment. Si toate trec dincolo, trec pe langa mine, trec fara sa mai simt nimic altceva. Fiindca timpul si spatiul nu mai exista, nu mai e nimic, nici inapoi, nici inainte, e doar acel moment suspendat intre cer si pamant.
Apoi toate revin la cele stiute.
Dar imi ramane magia acelei clipe. Doar mie, nu mi-o poate lua nimic, o pot trai si retrai la infinit daca vreau, fiindca am la ce sa ma intorc, fiindca am pastrat-o, fiindca nu as fi avut cum s-o pierd, fiindca nu am unde s-o pierd, fiindca o pastrez in suflet...
Si da, ai dreptate, uneori tot ce avem nevoie e doar aer sa putem respira si sa ne iubim...

Fara ea

"Viata fara dragoste este o umbra a lucrurilor care ar putea fi..."
Anonim

Ploaie in luna lui Marte

"Ploua infernal
si noi ne iubeam prin mansarde
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau, in luna lui Marte..."
Nichita Stanescu

De sus in jos

"...Peretii odaii erau
nelinistiti, sub desene in creta
Sufletele noastre dansau
nevazute intr-o lume concreta..."
Nichita Stanescu

Zbor fara aripi

"...O sa te ploua pe aripi, spuneai
ploua cu globuri, pe glob si prin vreme.
Nu-i nimic, iti spuneam, Lorelei
mie imi ploua zborul cu pene..."
Nichita Stanescu

Oamenii?...Ploaia?...

"...si ma-naltam. Si nu mai stiam
unde-mi lasasem in urma odaia.
Tu ma strigai din urma: raspunde-mi, raspunde-mi
cine-s mai frumosi oamenii?...ploaia?..."
Nichita Stanescu

Noi doi

"Ploua infernal, ploaie de tot nebuneasca
si noi ne iubeam prin mansarde
N-as mai fi vrut sa se sfarseasca
niciodata-acea luna-a lui Marte."
Nichita Stanescu

Reverie de februarie

Mi-aduc aminte cum era...
Aproape ca uitasem.

De fapt nici timpul, nici spatiul nu inseamna nimic. Nici macar tot ce se intampla cu tine in tot acest timp si spatiu. E acolo fara nici o indoiala, dar atat de bine ascunsa incat ai crede ca ai uitat complet de ea. Si deodata iese la lumina din umbra in care te-ai straduit sa o tii ascunsa, iar totul pare atat de simplu incat iti spui ca e ca mersul pe bicicleta...si nu ai urcat de ani de zile pe bicicleta, ultima oara erai copil...
Trec pe langa tine in tot acest timp in care ai uitat, oameni care se iubesc, sarbatori in care te simti strain, sentimente pe care nu le recunosti, trairi carora nu le banuiai existenta, cuvinte al caror sens nu-l pricepi, zile in care te intrebi nauc unde a disparut soarele, desi evident e sus pe cer...
Si fara sa stiii cum si cand, pe nestiute te dezmeticesti. Unde ai fost in tot acest timp? In ce spatiu inima ta a supravietuit pana acum?
De unde erai, vedeai din adancuri doar lumina filtrata prin luciul apei. Dar sufletul tau nu era acolo, era sus stralucind in soare, oglindindu-se in fiinta ta toata.

Dragostea.
Imi amintesc cum era...
Ca mersul pe bicicleta...

Love in Madrid

Uneori ceea ce cautam e mai departe decat credem...sau capata alta dimensiune...
Uneori e doar reflectarea imaginatiei noastre. Sau ceea ce proiectam in interior.
Alteori...

Release

Remarc cu durere si invariabil cu dezamagire ca, oamenii traiesc o mare drama in vietile lor. Pline de explicatii concrete, de calcule in care sunt implicate si invocate relatii sociale, copii, afaceri, acte, case, prieteni, prejudecati, rate la banca, ani de trai in comun, temeri justificate sau nu, oamenii isi traiesc vietile, privandu-se de ceea ce mai important - punctul de plecare la toate de mai sus si anume dragostea.

Cand mai exista dragoste, atunci inseamna ca mai exista o sansa. O sansa pentru orice.

Dar cand nu mai e, ce mai e de fapt?Mai nimic.

Cineva imi tot spunea ca ramane respectul. Asa, si? Pot sa am si un munte de respect, dar daca tot muntele acela e doar un imens sloi de gheata, atunci ce sa fac cu el?

Altcineva imi spunea ca ramane prietenia. Putem fi buni, cei mai buni prieteni, dar cu cati dintre prieteni dorm umar langa umar, in acelasi pat, seara de seara, ani la rand?... Si care prieten, oricat de bun ar fi el, ma saruta mereu de noapte buna?

Se pare ca desi e confortabil sa fii respectat si sa ai langa suflet un prieten, asta daca mai ramane respect si din fericire mai exista prietenie, nu ne este deajuns...

Atunci de ce mai continuam? Ce mai speram de fapt? Sa se intoarca dragostea? Dar unde a plecat? Si daca a plecat, oare nu s-a dus pentru totdeauna? Oare de cate ori am incercat sa o aducem inapoi? Si de ce nu s-a mai intors? S-ar mai intoarce vreodata?

De ce se mint oamenii cu atata inversunare? Ma gandesc la cei din jurul meu. Pe mine m-am lasat demult in urma.

Stau si asteapta. Nici macar nu stiu prea bine ce. Poate o schimbare. Una radicala...

Ar vrea ceva, dar "ceva" nu are cum sa vina la oamenii inchisi dupa gratii, care deja poarta mai multe poveri decat pot duce si au umerii incovoiati cu ele. Ba inca tarasc legate de picioare si pietre de moara. Si cea mai grea pare sufletul neimpacat cu toate cate sunt in viata lor. Din umeri ar trebui sa le creasca aripi cu care sa poata zbura, iar piciorul descult si liber sa-i duca acolo unde ii poarta pasii necunoscutului...

Ce ii impiedica sa se elibereze de durere? De povara unui suflet chinuit si neimpacat?

Intr-o carte pe care tocmai o citesc, am descoperit sub forma unui zicale ca "Cine seamana asteptare, culege dezamagire!" Mi se pare foarte adevarat!

E greu sa iei decizii. Mai ales cu inima. Mai ales cand in joc e viata noastra si tot confortul moral si social care o alcatuiesc.

Dar oare inima noastra se va simti mai confortabil intr-un spatiu din ce in ce mai stramt, care se va micsora atat de mult, pana nu va mai avea nevoie de el, absolut deloc?

Confesiune

Se stie ca suntem facuti din iubire, pentru a iubi. Si chiar daca nu toti ne-am nascut din dragoste, asta nu are absolut nici o importanta. Iubirea e acolo undeva ascunsa in fiinta noastra si e dureros de prezenta, chiar si in clipele cand nu mai credem in ea.

Nu poti face pe nimeni sa te iubeasca. Nici pe cei care in mod firesc ar trebui sa simta asta pentru tine.

A iubi e foarte incomod. Pana la urma iubesti pe cineva in pofida a ceea ce este el. Si in cele din urma reusesti sa-l accepti si sa il iubesti asa cum e, fara sa il judeci, fara sa incerci sa il schimbi.

Dragostea e comoda. Pot sa simt dragostea oricui, atat timp cat sunt in parametrii acelui oricui. Cat timp sunt asa cum isi imagineaza ca ar trebui sa fiu. As putea sa port orice masca si-ar dori cineva si probabil m-ar iubi foarte convenabil pentru acea masca.

Probabil as putea fi perfecta, in acceptiunea celorlalti. Dar nu as mai fi eu. Am o suma de calitati care ma recomanda pentru perfectiunea canoanelor lumii in care traim. Sunt probate si certificate in timp. Dar nu este deajuns ca sa ma defineasca, cu atat mai mult cu cat, nu asta ma reprezinta. Din nefericire, pentru mine si pentru altii, am si o alta suma, deloc convenabila si usor de digerat. Nici aceasta suma nu ma defineste si nu ma reprezinta. Dar se pare ca ea cantareste mai greu, tocmai fiindca este atat de incomoda.

Duc o lupta permanenta cu mine insami. In fiecare clipa. De cand ma stiu. Ma judec aspru, ma urasc, ma iubesc, incerc sa ma accept asa cum sunt si nu intotdeauna reusesc. De cele mai multe ori ma ajuta si ceilalti. Unii ma imping cu usurinta in prapastie, altii ma scot cu greu de acolo.

Uneori durerea si dezamagirea isi fac cuib negru in sufletul meu si ajung sa cred ca nu o sa mai patrunda niciodata lumina.

Si totusi, mereu gasesc resurse sa iubesc oamenii, sa cred in ei. Fara ca nimic sa altereze din sentimentul acesta. Nici macar nu mai inteleg de unde am atata putere. Si o iau mereu de la capat, iubind, ca si cum as iubi pentru prima oara, ca si cum nu as fi avut niciodata inima franta, sufletul chinuit...

Ca si cum nu as fi invatat nimic, absolut nimic din ce mi-a fost dat sa traiesc, iubind oamenii cu aceeasi naivitate mai mereu...

Poate ca iubirea nici nu e o lectie...

E atat de incomod sa iubesti, de dureros, dar atat de frumos! E o dovada de mare generozitate sa poti iubi! Nu toti avem acest privilegiu, fiindca suntem uneori mult prea practici, prea intepetiniti in canoane, prea plini de prejudecati.

Si din nou imi aduc aminte ca nu pot face pe nimeni sa ma iubeasca, nu pot face pe nimeni sa ma accepte asa cum sunt.

Nu pot fi asa cum vor altii sa fiu. Nu pot fi proiectia imaginatiei nimanui. Ii las pe altii sa o faca. Sa poarte ce masca vor.

Inca o data imi cer iertare!

Dar nu o sa ma schimb pentru a primi dragoste in schimb. Poate ca nici nu ar fi un targ bun! De unde as sti atunci, ca cine ma iubeste, ma iubeste pentru ceea ce sunt sau pentru ceea ce cred ca sunt? Si cine, si ce, as mai fi eu?

Dar o sa iubesc, o sa va iubesc cu aceasi naivitate mai mereu...

Amintiri despre inceput

"Iti aduci aminte ziua cand ti-am spus ca esti frumoasa,

Cand, in soaptele padurii, poate ca te-am sarutat

Ascultand ecoul rece, dinspre toamna friguroasa

Ce-aducea-ntalnirii noastre un adio-ndepartat?"

George Bacovia

Calea lui Dumnezeu

De-a lungul vietii L-am intalnit pe Dumnezeu in cele mai neasteptate situatii si m-am bucurat de puterea infinita a bunatatii Lui chiar si atunci cand credeam ca totul e pierdut....

Uneori L-am chemat, asa cum facem toti, prin puterea rugaciunii. Alteori in egoismul meu L-am implorat sa ma ajute, in momentele in care mi se parea ca, nici eu insami nu ma mai puteam ajuta. Cateodata uitam sa-I multumesc, prinsa in vartejul bucuriilor de moment si savurandu-le de ca si cum ele mi s-ar fi cuvenit, de parca ar fi venit de la sine sau si mai rau atribuindu-mi toate meritele. Mi s-a intamplat in cateva randuri sa-I cer socoteala, intrebandu-L "de ce?" fara sa ma gandesc ca, probabil, El imi daduse deja prea mult...

Cu siguranta, Dumnezeu are caile Lui nebanuite de a ne a duce din nou pe drumul cel bun...

Si asa, am realizat intr-un tarziu cu surprindere ca, ceea ce parea atat de groaznic si de netrecut la un anumit moment dat, invariabil avea si o parte buna sau facea parte dintr-un plan elaborat cu atata minutiozitate incat era aproape imposibil sa il banuiesc.

Constiinta acestui lucru am capatat-o dupa ceva ani pierduti in lamentari si framantari inutile. Simteam ca El are un plan cu mine si ma intrebam mereu care e acel plan, de parca rezolvarea misterului ar fi insemnat ca pot sa-mi trag sufletul si sa ma opresc din drum. Dar eu trebuia sa merg mai departe si nu era cale de intors, nici timp de odihna...

Descoperind in cele din urma ca Dumnezeu e in fiecare detaliu al fiintei mele, am reusit sa ma impac cu mine insami. Si atunci nu mi-a mai ramas decat sa iubesc...si sa-I multumesc pentru tot!

Daca Dumnezeu mi-a arat o cale, aceea e calea dragostei. Nu poti reusi nimic fara dragoste, fara sa te iubesti, fara sa iubesti.

E atata dragoste in noi, trebuie doar sa iasa la lumina. Si e atat de multa rautate pe lume, si nu poti lupta cu toata lumea. Tot ceea ce poti face e sa nu lasi aceasta lume sa te schimbe. Si singura arma care ti-a mai ramas e un un suflet plin de dragoste.

...iubeste!

"Cand karma unei relatii s-a consumat, ramane doar dragostea. De ea nu trebuie sa te temi. Lasa totul in urma...

Cand in sfarsit trecutul ti-a devenit trecut, lasa totul in urma! Apoi... incepe sa iti traiesti restul vietii! Cu bucurie adevarata..."

Elizabeth Gilbert

Seara de septembrie

Fericirea are gust de paine neagra facuta in casa si aroma fragilor salbatici din vinul rosu de Pietroasa...

Inchina pentru prieteni si pentru dragoste!

Isi aduce aminte de locuri frumoase, de o vara incredibila, asculta Dido si asteapta cu inima deschisa toate cele care or sa vina....

Despre dragoste si retele sociale

De ceva vreme, in apropierea mea se desfasoara o intriga interesanta cu iz de romanta adolescentina, pe cat de nefireasca, pe atat de stranie si stupida. Privesc cu interes vadit si ma amuz copios de aceasta istorioara plina amor, gelozii, vorbe dulci si incarcata de emotii false si intentii fara fundament, dar avand un final previzibil. Daca cei implicati ar avea varsta primei iubiri as avea toata condescendenta fata de aceste elucubratii sentimentale, iar exaltarea celor doi mi s-ar parea de-a dreptul demna de un roman siropos. Dar situatia de fata e tragi-comica! Daca prostia doare, atunci dragostea prin internet ar trebui sa doara si mai crunt! Mai ales dupa o anumita varsta, cand se presupune ca ai o experienta de viata suficienta cat sa nu te lasi prada unor asemenea ineptii... dar se pare ca prostia nu cunoaste nici limite si nu are nici o varsta!

Oare cum incepe o chestie de genul acesta? Pai, sa vedem!

Mai intai trebuie sa fii disperat. Sau disperata, dupa caz.

Sa nu fii in stare sa relationezi in conditii firesti cu oamenii din jurul tau sau si mai grav, sa te simti atat de rau cu tine insuti incat prin dulcele anonimat al internetului sa poti lasa scapate doar o parte din cele ce te alcatuiesc pe tine ca om. Iti creezi o viata paralela, in care te prezinti cum stii tu mai bine si frumos si pleci la vanatoare, pana cand te "indragostesti" de o fotografie sau mai multe, fiindca la urma urmei de unde sa stie celalalt, ce faci tu cu adevarat in viata ta reala? Eventual iti creezi si o viata falsa, ca sa poti verifica personanele cu care intri in contact. Fiindca tu nu esti de incredere, de ce altcineva ar fi? Logic, nu? Lucrezi deja organizat. Te costa timp ce-i drept, dar consideri ca merita! Atat timp cat rostesti cuvinte ca "iubirea mea", "draga mea", "scumpa mea" si ea iti raspunde pe acelasi ton trebuie sa fie o investitie buna. Asta nu ar fi nimic, daca aceasta pseudo relatie nu s-ar desfasura in paralel cu o serie de minciuni si prefacatorii carora nu le-ai face fata in viata de zi cu zi... In restul timpului iti vezi de viata ta cealalta, care implica alte relatii cu oameni adevarati, probleme reale, lipsuri, serviciu, treburi casnice, eventual copii si o persoana cu care traiesti...

Viata ta paralela contine imagini cosmetizate si cateva calitati, pui si un defect, doua, ca doar nimeni nu-i perfect, in plus trebuie sa pari veridic, nu? Si te lansezi pe orbita!

Pana cand intr-o zi iti dai seama cat de indragostit esti! De vocea de la telefon, a unei guri pe care nu ai sarutat-o niciodata, careia nu i-ai simtit nici gustul, nici savoarea. Poate sa aiba gust de cireasa coapta in prag de vara sau de tigara, n-ai de unde sti! Dar ti-a promis ca se va lasa de fumat de dragul tau...ce gluma buna! De cate ori nu am auzit asta de la cei care s-au luptat din greu cu acest viciu? Dar tu o crezi fiindca vrei sa o crezi! Ai o nevoie disperata sa o crezi!

Adori chipul ei, pe care daca l-ai vedea pe strada l-ai ignora total fiindca e clar, nu e genul tau! Ignori acest aspect si treci mai departe...ce a mai ramas? Un trup, dar cate trupuri nu-s pe lumea asta? A! Si sufletul ei sincer! De femeie care te iubeste, doar ti-o spune mereu la ora cand duce copiii la culcare! Nu, nu copiii tai...

Ce comoda e dragostea pe facebook si la telefon! Tu nu stii ce fac eu, nici eu nu stiu ce faci tu! Dar, lasa draga mea, ca intr-o zi o sa te cunosc, eventual de ziua ta, in mana voi avea eventual un cadou surpriza ambalat asa frumos ca si mine si o sa zburdam veseli pe campii....finalul probabil il banuiti!

Daca "dragostea e chimie" oare cata chimie e intre doi oameni care nu s-au vazut, nu s-au atins, nu s-au privit in ochi, dar isi spun vorbe de iubire pe una din multele retele sociale la care avem acces datorita unor tineri care "au trecut" prin Piata Unirii acum mai bine de 20 de ani?

Oare cata minciuna si cat adevar sta ascuns in spatele profilurilor utilizatorilor de internet?

Oare cum as putea sa cred ca cineva m-ar putea iubi doar pentru ca a vazut doar ceea ce am vrut eu sa ii arat, fara sa ma cunoasca cu adevarat? Cum as putea iubi pe cineva, oricine si oricum ar fi el, pe care nu l-am tinut in brate, pe care nu l-am privit in timp ce taceam amandoi, caruia nu ii stiu mirosul pielii, cu care nu am impartit nimic altceva decat niste vorbe-n vant?

Din cate imi aduc aminte despre dragoste, nimic nu e mai frumos decat sa il iubesti pe celalalt stiind cum este el de fapt si in pofida a ceea ce este! Cum se impaca asta cu cele de mai sus?

Iar daca dragostea ar fi ceva atat de fals si nefiresc ca relatiile oarbe de pe internet, atunci nu as vrea sa mai aud in veci nimic despre ea!

Inceput de drum in doi

Daca ar fi sa ma gandesc la un portet al dragostei acela ar avea chipul angelic al unei mirese tinere, frumoase si fericite in ziua nuntii ei.

La slujba din biserica, preotul a spus ca e cea mai frumoasa zi din viata unui om. Altii ar spune ca ziua cand ti se naste un copil e cea mai frumoasa. Cu certitudine sunt cateva zile in viata noastra pe care le putem numi cele mai frumoase.

Ziua nuntii e cu siguranta printre ele.

Cu toate emotiile inerente, cu lacrimile, cu framantarile, cu nelinistile si clipele ei unice.

De cele mai multe ori viata te intoarce la clipele fericite si pline de speranta din frumoasa zi a nuntii. La juramintele de atunci. Iti dau puterea sa infrunti greutatile, iti aduc aminte ca pe drumul dragostei ati pornit amandoi, mana in mana. Aurul nou si sfant al inelelor de cununie va lumina clipele din anii lungi de casnicie.

Daca dragostea ar avea chipul Mihaelei in ziua nuntii ei cu George, atunci si cei mai sceptici ar crede din nou in ea...

War is over!

"If you want to be loved, loves!"
Seneca

Soarele negru

Drumul spre soare incepe de pe pamant.

Aici faci primii pasi.

Drumul spre inima cuiva incepe din inima ta.

Acolo se aprinde prima raza. Si ea lumineaza o cale fara intoarcere. Uneori raza se stinge si odata cu ea calea se scufunda in intuneric pentru totdeauna...

In universul vietii noastre certitudinile sunt niste gauri negre. Fericirea se afla acolo dincolo de certitudini si nu exista nici o cale pana la ea.

Fiindca dragostea si fericirea ratacesc in noi pana isi gasesc singure drumul lor catre soare.

La mii de asteptari adancime, in abisul fiintei noastre, e atata lumina... Si uneori nu razbate nici o raza dincolo de noi...

Cel mai frumos moment al vietii noastre e acela, cand cineva coboara in abis si deschide portile luminii!