Love in Madrid

Uneori ceea ce cautam e mai departe decat credem...sau capata alta dimensiune...
Uneori e doar reflectarea imaginatiei noastre. Sau ceea ce proiectam in interior.
Alteori...

Despre anotimpuri

Azi am participat la un joc.

La unul in care, participantii, trebuiau sa spuna ce inseamna primavara pentru fiecare dintre ei. Printre raspunsuri stangace, sincere sau poetice, unul ne-a facut pe toti sa radem...cineva, a spus ca, atunci cand vine primavara, mintea i-o ia razna si se gandeste deja la vacanta.

Atunci, m-a gandit, ca vacanta e departe...

Si totusi, in seara asta, ceva m-a facut sa ma gandesc inevitabil la o vacanta undeva la malul marii, in care am nisip in pantofii comozi, alb- bleumarin, in stil marinaresc...

Cineva mi-a trimis briza marii, aerul vesel de vacanta si toata stralucirea soarelui intr-un pachet fara expeditor, dar semnat cu dragoste.

Marea Neagra

...inca mai am nisip in par...vantul rebel de la malul marii mi-a rascolit sufletul la inceput de toamna...iar ploaia, o ploaie incapatanata si rece, m-a insotit pe tot drumul de intoarcere, ca sa imi aduca aminte ca vara a trecut...

Au trecut repede zilele de vacanta tarzie. M-am intors cu pielea arsa de soare si vant si cu sufletul plin.

Mi-am promis sa nu ma gandesc la nimic anume, sa nu imi propun nimic, cum ar fi trezitul de dimineata pentru rasarit, sa prind cateva cadre reusite sau orice altceva...sa las totul sa vina de la sine...

Dincolo de tarele turismului romanesc, dincolo de revolta pe care o simteam la orice pas vazand atata bataie de joc, pentru ceea ce are minunata noastra tara de oferit, nu puteam sa nu vad marea...marea mea draga, marea mea albastra si verde, si neagra uneori. Mi-a dat mai mult decat i-am cerut, mai mult decat m-am asteptat, m-a facut sa retraiesc amintiri si senzatii, si mi-a daruit unele noi.

Ma simt infinit de mica cu marea la picioare. Si totusi, reuseste sa imi umple sufletul, intr-o clipa, ca atunci cand eram copil si alergam spre ea, si o gaseam dintr-o data dupa un colt, imens de albastra, nesfarsita si calma, stralucind in soarele verii, gadilandu-mi talpile cu nisipul ei fierbinte si sclipitor, in care cautam, ca pe niste comori, melci sidefii si scoici in culori schimbatoare. Inchideam ochii si ascultam dansul valurilor, de care mi-e teama si azi, cand devin prea mari si amenintatoare, incercand sa imi amintesc ce imi spunea bunicul meu, despre acea scoica mare si misterioasa, pe care o tinea in vitrina si pe care mi-o lipeam de ureche in serile reci de iarna. Acea scoica, pe care o pastrez si azi, ca pe-o amintire draga, venita de pe tarmuri indepartate, purta in pantecul ei de sidef misteriosul ecou a tuturor marilor lumii. Bunicii mei o primisera cadou, iar noi copiii umblam cu ea, cu grija celor care poarta niste moaste sfinte...

Marea mea nu e ca a celorlalti. Marea mea nu are turisti si hoteluri, nu are plaje murdare si ape tulburi, nu are stele si etichete la vanzare cu preturi obscene... Marea Neagra e in sufletul meu, acolo o caut si o regasesc mereu, e printre amintiri frumoase si pretioase din trecutul si prezentul meu.

Si, la fel ca in oricare alta dimineata, soarele rosu rupe linia orizontului, pluteste deasupra valurilor dandu-le fiori colorati in nuante de acuarele, si urca pe cer urandu-mi un vesel "buna dimineata!", asa ca de la capatul lumii. Si chiar cand nu il vad, fiindca se ascunde dupa nori, stiu ca e acolo, il aud si ii intrezaresc boarea aurie...

Copilarie (ne)fericita

Maine plec iar...O sa iau drumul Moldovei spre "dulcele targ al Iesilor"... De data asta plec cu Stefan, spre o casuta ca in povestile lui Creanga, povestile copilariei mele. O casuta cu catel, pisicuta, livada si vie, iarba verde, aer curat mult mai curat ca aici si un cer de vara senin.

Eu mi-am petrecut copilaria si vacantele ca multi alti copii, cu cheia de gat in fata blocului, tanjind dupa bunicii de "la tara" a altor parteneri de joaca si de dracovenii. Pe atunci citeam, citeam mult mai mult decat o fac copii de azi, basme nemuritoare, povestile lui Creanga, Ciresarii lui Chirita, Contele de Monte Cristo a lui Dumas, Tom Sawyer de Mark Twain, frumoasele aventuri a lui Jules Verne si cate si mai cate... Imi imaginam expeditii la capat de lume, explorari prin muntii nostri cu pesteri tenebroase, marile albastre cu nisipuri ca matasea, padurile de tei a lui Eminescu cu "izvoare de argint" si minunatul sat a lui Creanga cu tot cu ciresul lui ispititor. Nu am avut parte de nimic din toate astea, nici macar in timidele vacante cu parintii, cu bilete luate prin ONT pe sub mana, pentru ca mereu era totul sub imperiul lipsurilor si a grijei nesfarsite pentru dramuirea bugetului.

Eu si ceilalti copii aveam drept teren de joaca santierele in lucru si construiam acolo redute si castele dupa ce plecau muncitorii. Nu aveam nici pajisti nesfarsite sa alergam, nici paduri misterioase de explorat, doar parcul saracacios de langa bloc unde, vara ridicam corturi din paturile carate pe furis de acasa si plini de praf si cu recuzita improvizata din crengi si alte trasnai ne jucam de-a indienii si furam sub protectia celor care "tineau de 6" rosiile si ardeii vecinilor harnici cu gradini la parter... Ma si mir ca "am supravietuit" fara apa plata, fara servetele umede, fara plasturi cu desene animate pe ele, fara play station sau calculator, mancand pastile faringosept si cavit pe post de bomboane sau de ciocolata si band apa de la robinet cu esenta de trandafir in loc de celebra azi, necunoscuta noua pe atunci, coca-cola. E adevarat ca ni se "mai scapau" pe la sarbatori cate un pepsi si o banana verde cumparate cu eforturi mari, de pe te miri unde, de parintii sufletisti si chinuiti. Dar asta era ceva rar...

Da...maine plec spre o copilarie frumoasa si fericita care nu imi apartine...dar sper sa o retraiesc pe cea din imaginatia mea de copil, in ochii lui Stefan. Care e un copil ca toti cei din ziua de azi, innebunit dupa jocuri pe computer, dupa jucarii moderne si "alte chestii" specifice generatiei sale. Dar, care isi doreste sa vada cum da vaca lapte, cum face gaina oul, cum se suie pisica pe casa si goneste cocosul care canta cucurigu si cum adica, are catelul casuta lui propie cu acoperis...Cum e sa cutreieri pe pajisti si sa stai la soare fara griji, cum e sa fie vacanta cu adevarat, la tara la bunica.

Am luat carti in bagaj si mult soare in suflet pentru ca e vara, e vacanta, si inca ma simt copil langa copilul meu...