...nesfarsitele, pretioasele clipe cu mine insami, in timp ce sunt pe drum...
Dintre miile de clipe ale vietii, pe langa care trecem fara sa banuim ca exista, dar care se duc iremediabil, cate sunt ale noastre si numai ale noastre?
Eu sunt un calator. Spre disperarea celor dragi, nu pot sta locului. Imi place sa fiu pe drum....imi place sa trec pe langa toate si sa iau o parte din ele cu mine.
Imi place dealul acela din Dobrogea, pe langa care trec mereu, si care imi aduce aminte de imaginea verde-albastra si atat de populara a celor de la firma aia celebra... dar dealul meu e mai frumos, de fiecare data altfel...niciodata la fel. Saptamana trecuta era alb. Perfect alb. Cu cei cativa copaci razleti din dreapta, desenand cateva tuse negre carbune, parca schitate de mana unui japonez iscusit. Azi era gri cu verde, invaluit in ceata...
Imi place muzica. Nu as putea sa imi imaginez cum ar viata mea fara muzica. O cant, o dansez, o simt, o traiesc. Nu ma aude si nu ma vede nimeni. La volanul masinii, strabatand drumurile pline de serpentine, muzica din difuzoare e cel mai bun prieten si copilot.
Incerc sa nu ma gandesc la ceva anume... abia atunci ma regasesc, mintea mea se linisteste, totul se aseaza in jurul meu si alcatuieste decorul perfect din cativa munti razleti, cei mai vechi din Europa, cateva fire de iarba arsa, campii cat se vad cu ochii, balti pe jumatate inghetate in care se oglindesc copacii iernii si zapada de pe alocuri...
Drumul spre casa... acelasi ritm, cand alert, cand lent, in functie de acordurile chitarei si clapelor de pian...
Si din nou gandurile departe. Doar eu cu mine. Si drumul pustiu din fata mea.
Dobrogea.
Inchid o clipa ochii, in timp ce masina ruleaza cateva momente in neant. Si in acea clipa sunt acolo unde vreu sa fiu...
