Despre moarte si alte "nimicuri"

Ea e inca in viata...priveste cu ochii mariti de groaza, lumea din jur, ascultand murmurul ei, in timp ce fire stravezii, aproape nevazute, se strang in jurul trupului firav, tesand o capcana din care nu mai poate scapa... In clipele acelea, ultimele ei clipe, mai are inca timp sa se gandeasca la tot...e o moarte lenta si sigura in lumina soarelui de dupa-amiaza.

Soseaua e neagra. E un drum al mortii, crucile insiruite de-a lungul ei, ca soldatii la apelul de dimineata, sunt din ce in ce mai multe, de la an la an. Dar, soferii grabiti, in dementa rutinei zilnice nici nu le mai vad, nu le mai aud vaietul de jale de la margine de drum. Si, dintr-o data, in rostogolirea masinii, pret de cateva clipe, care mi s-au parut o vesnicie, toata viata mi s-a derulat prin fata ochilor si am ramas undeva, suspendata in timp si in spatiu...apoi masina s-a oprit brusc pe o parte, intr-un sant de pamant de la marginea drumului...

Timpul e o capcana, cu fire stravezii, aproape nevazute, care urzesc un loc, din care te zbati cu putere sa evadezi.

Ea nu se mai zbate in capcana ei de matase. A ramas asa, suspendata, iar vantul o leagana usor intre legaturile calestii albastre din curtea cetatii. Se lasa seara peste castel, ne strigam unii pe altii si coboram pe poteca care duce spre padure.

Ea a ramas in urma, iar cel care a tesut urzeala vine sa isi desavarseasca opera...

Poem

Am cazut in fata altarelor zapezii

Si m-am rugat la ele

Sa se topeasca...

Am cazut la picioarele stancilor de cremene

Si m-am rugat la ele

Sa se sfarame...

Am cazut cu genunchii pe pietrele goale

Si m-am rugat la ele

Sa-nfloreasca...

Am cazut intre randurile unei hartii

Si m-am rugat la ele

Sa vorbeasca!

HP Mini Vivienne Tam

Cineva a ghicit...da, e un HP Mini Vivienne Tam! Mi l-am dorit foarte mult si iata, ca l-am primit cadou, chiar daca nu ninge cu fulgi mari si nu e Craciunul...ba chiar cerul e senin si se anunta o toamna frumoasa, lunga si calda aici la malul Dunarii...

Imi place toamna, e anotimpul meu preferat, mai ales luna septembrie, cu lumina ei blanda si racoarea diminetilor. Imi place sa imi ingrop pasii in covoarele de frunze ruginii de pe aleile parcurilor, sa privesc cerul printre crengile din ce in ce mai goale si norii cu incruntaturi de furtuna.

Dar, azi a fost vreme frumoasa asa ca m-am bucurat de prima iesire in aer liber cu micul si dragalasul meu laptop. E ca o bijuterie si sper sa ma insoteasca peste tot de acum incolo, ca un talisman care sa imi poarte noroc.

Toamna asta a inceput cu multe surprize frumoase, se pare ca am facut ceva bun de merit asta sau poate ca e altceva...

Luna albastra si aurora boreala

Am adormit pentru cateva clipe si m-am trezit cu greu, dupa impresia pe care mi-a lasat-o un vis tare straniu. Nu reusesc sa inteleg, de ce, unele ganduri, raman undeva in inconstient, mai mult decat celelalte. Poate, pentru ca, ne impresioneaza ceva mai mult decat cele obisnuite...

Azi dimineata am citit din nou despre aventurile lui Liviu in Alaska. Ne tine la curent despre viata lui de acolo, in stilul lui personal, de la capatul lumii, unde este plecat de ceva timp. Povesteste despre luna din Alaska pe care o vezi miscandu-se pe cer, cu ochiul liber, a si filmat-o chiar...despre aurora boreala, din care a intrezarit doar niste urme fine...si pe care, inca nu a reusit sa o imortalizeze...dar, va las sa cititi asta chiar de la el de pe blog ( http://codrulverde.wordpress.com/). Sper sa te intorci cu bine, Liviu, sa ai parte de o calatorie frumoasa si la revenirea in tara sa nu suferi un soc!

...Am visat o padure de toamna in asfintit, soarele pe un cer ciudat de negru, eu alergand printre copacii care parca luasera foc in lumina amurgului si aurora boreala transformand cerul noptii si poleind potecile padurii cu o lumina magica... si apoi luna...imensa, stranie, inconjurata de umbre miscatoare, plimbandu-se printre norii grosi...

M-a fascinat mereu aurora boreala, chiar din copilaria povestilor lui Andersen...am visat-o mereu de-a lungul anilor, mi-am inchipuit-o ca pe o magie a noptilor polare, o vraja a craiesei zapezilor vesnice...

Nu stiu daca o sa am vreodata ocazia si norocul sa privesc aurora boreala pe cerul noptii, undeva in Alaska, dar azi, un prieten, mi-a trimis-o de acolo, ca pe o carte postala care a traversat mari si tari...

A venit Craciunul!

Pentru mine, azi la pranz, a venit Craciunul...sau cred ca Mosul mi-a trimis cadoul, mai inainte, precum uriasul din poveste, buzduganul... Chiar acum butonez la el....ghiciti ce e? Pana maine, cand voi posta si dovada va las sa deliberati...Indicii? Gasiti intr-o postare mai veche...Hi Hi Hi

Prima zi de scoala

Prima mea zi de scoala se pierde undeva, departe, in negura timpului. Oricat as incerca sa mi-o amintesc, nu reusesc sa recompun tabloul complet al acelei zile. Un vartej ametitor de emotii, zumzete de glasuri de copii, o mare de flori si careul format in curtea scolii, prejmuita de copaci inalti. Scoala numarul 8 dintr-un cartier, ca oricare altul, o zi de 15 septembrie, o fetita mica cu guleras alb la gat, funde in par, sufletul cat puricele...si cam atat...

Pe tovarasa invatatoare am iubit-o sincer, era o femeie calda si buna la suflet, desi, ma intreb chiar si azi cum a reusit sa faca fata unei clase cu 35 de copii. Erau multi copii in scoli la acea vreme...

Erau timpuri tulburi, cand "soimii patriei" de ieri, erau pionierii de azi si utecistii de maine. Si in naivitatea noastra chiar credeam in asta.

Intre timp, vremurile s-au schimbat si desi la 6 ani imaginea anilor 2000 imi parea mai indepartata ca planeta Marte de Pamant, iata ca, am ajuns sa imi duc propriul copil la scoala in 2009.

Stefan in costumul lui nou, evident nedumerit de ce i se intampla, emotionat pe alocuri si cumva stangaci, dar cuminte si demn, in pofida colegilor care plangeau, s-a asezat in banca. Apoi a facut cunostiinta cu colegii lui, strangandu-si mana pe rand si spunandu-si numele, mai toti timizi si vadit incurcati. A ascultat povestea Frumoasei adormite, pe care le-a zis-o Doamna invatatoare, dupa ce a sarutat-o ferm pe amandoi obrajii in timp ce ii inmana buchetul de flori roz.

Si au urmat inevitabilele fotografii, ca sa aiba ce isi aminti peste ani.

Azi, curtea scolii nu a mai fost atat de plina de copii, ca pe vremea cand am inceput eu clasa intai, nu stiu daca e bine, dar mi-a dat de gandit...si mi-am adus aminte de ceva...aici mai jos:

"...Noi in anul 2000

Cand nu vom mai fi copii

Vom face ce-am vazut candva

Toate visele indraznete

In fapte le vom preschimba

Vom fi mesteri iscusiti

Sa va facem fericiti

Pe voi parintii ce veti fi

La a doua tinerete in 2000"

"Din colectia Pionierii "Noi in anul 2000"

Despre fericire

Cred ca fericirea nu are cantar...dar daca ar avea, atunci gramul de fericire ar fi de nepretuit...

Fericirea nu are cuvinte, cu ce cuvant ai putea descrie un infinit de clipe unice, un vis implinit si trait aievea sau un noian de amintiri ?...

Fericirea nu are culoare, dar curcubeul ei se ridica luminos si triumfator peste toti norii vietii.

Nu stiu ca fericirea sa aiba o aroma anume, dar dintre toate miresmele lumii, boarea ei parfumata o recunosc de la prima adiere.

Fericirea nu se cere, nu se pretinde, vine ea, cand te astepti mai putin, dar trebuie sa fii pregatit sa o primesti cand iti bate la porti...

Cred ca fericirea poate fi peste tot, in mine, in ceilalti, in cele ce ma inconjoara, sta pitita pe undeva si se joaca de-a v-ati ascunselea, ma indeamna sa o caut si sa o gasesc...

Fericirea e atemporala, nu exista varsta pentru ea...anii nu au clipe, clipele nu pot fi ani, dureaza cat sa o simti ravasindu-ti si umplandu-ti viata, si pleaca, lasand in urma speranta ca se va intoarce cat mai curand...

De dragul zilei de 12 Septembrie 1998

"O femeie cunoaste expresiile chipului iubit, asa cum marinarul isi cunoaste marea."
Honore de Balzac

Marea Neagra

...inca mai am nisip in par...vantul rebel de la malul marii mi-a rascolit sufletul la inceput de toamna...iar ploaia, o ploaie incapatanata si rece, m-a insotit pe tot drumul de intoarcere, ca sa imi aduca aminte ca vara a trecut...

Au trecut repede zilele de vacanta tarzie. M-am intors cu pielea arsa de soare si vant si cu sufletul plin.

Mi-am promis sa nu ma gandesc la nimic anume, sa nu imi propun nimic, cum ar fi trezitul de dimineata pentru rasarit, sa prind cateva cadre reusite sau orice altceva...sa las totul sa vina de la sine...

Dincolo de tarele turismului romanesc, dincolo de revolta pe care o simteam la orice pas vazand atata bataie de joc, pentru ceea ce are minunata noastra tara de oferit, nu puteam sa nu vad marea...marea mea draga, marea mea albastra si verde, si neagra uneori. Mi-a dat mai mult decat i-am cerut, mai mult decat m-am asteptat, m-a facut sa retraiesc amintiri si senzatii, si mi-a daruit unele noi.

Ma simt infinit de mica cu marea la picioare. Si totusi, reuseste sa imi umple sufletul, intr-o clipa, ca atunci cand eram copil si alergam spre ea, si o gaseam dintr-o data dupa un colt, imens de albastra, nesfarsita si calma, stralucind in soarele verii, gadilandu-mi talpile cu nisipul ei fierbinte si sclipitor, in care cautam, ca pe niste comori, melci sidefii si scoici in culori schimbatoare. Inchideam ochii si ascultam dansul valurilor, de care mi-e teama si azi, cand devin prea mari si amenintatoare, incercand sa imi amintesc ce imi spunea bunicul meu, despre acea scoica mare si misterioasa, pe care o tinea in vitrina si pe care mi-o lipeam de ureche in serile reci de iarna. Acea scoica, pe care o pastrez si azi, ca pe-o amintire draga, venita de pe tarmuri indepartate, purta in pantecul ei de sidef misteriosul ecou a tuturor marilor lumii. Bunicii mei o primisera cadou, iar noi copiii umblam cu ea, cu grija celor care poarta niste moaste sfinte...

Marea mea nu e ca a celorlalti. Marea mea nu are turisti si hoteluri, nu are plaje murdare si ape tulburi, nu are stele si etichete la vanzare cu preturi obscene... Marea Neagra e in sufletul meu, acolo o caut si o regasesc mereu, e printre amintiri frumoase si pretioase din trecutul si prezentul meu.

Si, la fel ca in oricare alta dimineata, soarele rosu rupe linia orizontului, pluteste deasupra valurilor dandu-le fiori colorati in nuante de acuarele, si urca pe cer urandu-mi un vesel "buna dimineata!", asa ca de la capatul lumii. Si chiar cand nu il vad, fiindca se ascunde dupa nori, stiu ca e acolo, il aud si ii intrezaresc boarea aurie...