Chipuri din mocirla

Nu mi-a placut niciodata politica. Nu m-am avantat niciodata in discutii si dezbateri pe teme politice. Opinii si pareri am avut, dar am evitat pe cat posibil sa initiez, sa mediez sau sa intretin in vreun fel acest gen de subiecte...

Implineam 14 ani in decembrie '89 cand a inceput Revolutia. Imi aduc si acum aminte de orele petrecute in fata televizorului, de sperantele pe care mi le facusem atunci intr-un viitor mai bun. Un viitor mai luminos castigat cu pretul vietii atator tineri nevinovati, care au murit in acel decembrie trist si cumplit de sangeros. Imi mai amintesc si de teama permanenta, pe care am trait-o in anii de comunism, de toate privatiunile acelor vremuri. Cat de vie am in memorie emotia pe care am simtit-o cand am votat pentru prima oara, credeam sincer ca voi putea sa schimb ceva din viitorul meu.

Rand pe rand, in toti anii care au venit, am trait multe dezamagiri, am aflat lucruri pe care nu le stiam atunci cand eram copil, despre jocuri de culise, despre marile ambitii ale oamenilor care ne conduc, despre afaceri de milioane, despre santaj, despre coruptie...

Nu am suportat niciodata sa ma uit la emisiuni politice, inevitabil discutiile deraiau de la subiect si deveneau violente in acuze, degenarau in lucruri care ma oripilau de-a dreptul...ma saturasem de promisiuni mincinoase, de limbajul emfazic, de atata aratat cu degetul catre adversarul politic, pana mai ieri prieten la catarama, de turnatorii si de multe altele asemenea. Am incercat sa inteleg, dar in cele din urma am esuat lamentabil intr-o singura concluzie - "noi, romanii, nu suntem in stare sa ne conducem singuri". Cred ca avem innegalabilul talent de a ne da cu stangul in dreptul.

Nu stiu daca solutia ar fi sa fim condusi de o familie regala, asa cum sunt conduse alte tari, demne de respect, din restul Europei, dar ar fi o idee...

Nu stiu nici daca, ar putea exista conducatorul ideal pentru Romania, unul care sa nu aiba interese meschine, sa nu se gandeasca la capatuiala pe spatele tarii, care sa conceapa pe termen lung o strategie care sa ne scoata din...stiti voi ce, care sa puna Romania in valuare si sa-i pretuiasca valorile.

Stiu sigur un lucru - niciunul din candidatii pe care il vom alege ca presedinte, nu ma cunoaste, nici pe mine, nici pe vreunul dintre voi, am impresia ca sunt total rupti de realitate, de realitatea mea si a voastra. Eu au realitatea lor, sunt orbi si sunt surzi la ce se intampla in rest. Ei habar n-au in ce fel de Romanie vreau sa traiesc eu...

Mi-am lasat masina mea cea noua, in parcarea unui bloc de locuinte din Braila, pret de o ora, iar atunci cand m-am intors, am gasit-o zgariata pe ambele portiere, cu oglinda si stergatoarele date peste cap.... Asa ceva, nu cred ca se intampla intr-o tara civilizata. Sau poate ca se intampla, dar acolo exista o lege si o politie care te protejeaza de vandalism. In Romania in care traiesc azi, nu pot sa ma bazez nici pe politie, nici pe dreptate. In consecinta, cred, ca va intra in functiune legea "care pe care" sau a razbunarii. Adica, "filat" posesorul masinii caruia i-am "luat" locul de parcare, apoi aplicata de mine personal pedeapsea cuvenita: taiat cauciucurile , zgaraiat masina, stropit cu acid peste vopsea, infundat teava de esapament cu spuma poliuretanica (mi-au dat unii sugestii si idei)...etc. Nu stiu daca o sa pun in aplicare tot acest plan diabolic, inca mai reflectez asupra lui, dar, desigur, nu am luat nici o clipa in calcul, ca as putea depune o plangere la politie, ar fi inutil, binenteles! Daca ma gandesc bine, mai mult ca sigur ca m-ar scoate pe mine vinovata...ca am parcat acolo si nu in aer, ca exist, ca respir, ca....sunt sigura ca ar ar gasi ei un motiv, pe cat de tampit pe atat de plauzibil...

Asta nu e Romania in care vreau eu sa traiesc! Romania mea nu e a golanilor, nici a infractorilor, nici a femeilor ieftine cu pretentii de mari doamne, nici a inbuibatilor tupeisti, nici a celor cu pile si cu bani care pot cumpara orice, nici a nenorocitilor care ne omoara pe sosele si raman nepedepsiti, nici a politicienilor care dorm de-a dreptul in Parlament, nici a lupilor in blana de oaie.

Romania asa cum o visez eu, cred ca o sa ramana doar un vis frumos si ireal.

Pai, si atunci "eu cu cine votez?"... Probabil, cu cel mai gri dintre cei negri. De votat trebuie sa votez, nu-i asa ?, chiar daca o sa ma simt extrem de vinovata dupa aceea.

Chipurile acelea monstruoase din mocirla politicii romanesti, parca imi ranjesc, asigurandu-ma ca n-o sa vad in vecii vecilor, ceea ce, sper eu sa vad in tara mea. Imi zambesc la fiecare raspantie de drum, de pe afisele electorale lucioase si frumos colorate, platite de fraierii de noi, pe bani grei, mijind in coltul gurii un zambet fals si o promisiune pe post de slogan, demn de tinut minte si de inghitit nemestecat, pe cat posibil.

Caragilale a avut o sclipire de geniu, intuiind nehotararea si nedumerirea romaneasca, exprimate prin vocea personajului sau in stare de ebrietate, amintindu-mi de vorba aceea din batrani, ca"in gura copiilor si a betivilor e adevarul". Sau poate ca politica a fost mai mereu asa.

Deci, in cele din urma "eu cu cine votez?"

"Fabrici si uzine, ce oras frumos!..."

Apusul de ieri seara m-a surprins in oras...

Dupa ce am lasat-o in urma pe Cristina, cu care ma intalnisem pentru niste "chestii administrative", am virat spre faleza, fara nici un motiv plauzibil, puteam sa ma duc spre hypermaket si pe alt drum...si dintr-o data, tot cerul acela incredibil de toamna, mi s-a desfasurat inaintea ochilor. Era aproape noapte, dar spre apus, lumina inca mai stapanea cerul, dandu-i coloritul acela nepamantean... Turnul de Televizune m-a trezit la realitate, se ridica negru si amenintator pe fundalul de poveste a cerului acela dumnezeiesc de frumos. Era unul din acele apusuri pe care le vezi doar de cateva ori in viata, iar eu conduceam innebunita cu ochii pirotini pe cer, iar gandurile mi-o luasera razna, incercand sa gasesc locul ideal, de unde puteam sa-l savurez...pe dig, pe dig, repede, repede, trebuie sa ajung...si nu am aparatul foto la mine...ce ma fac?!... Il intrezaream printre blocurile comuniste si atat de gri de la marginea orasului si simteam ca-l pierd cu fiecare clipa care trecea...

Am ajuns cand era deja prea tarziu, spectacolul era la final si oricat mi-as fi dorit un bis, stiam ca nu aveam sa-l primesc. Norii negri sfasiau cerul, lasand in urma rani de lumina rosiatica prelingandu-se in apa verde si tulbure a asfintitului... Stelele licareau undeva in spatele meu si parca radeau de mine... Mi-au dat lacrimile de ciuda si mi-am zis ca o sa fie si altele, dar stiam ca adevarul nu sta tocmai asa.

M-am urcat in masina si m-am gandit ca, la cate am pierdut in viata, ce mai conteaza un apus?... Si dintr-o data mi-am dat seama ca urasc Galatiul dintotdeauna, pentru ca, aici nu poti vedea apusul ca in orice alt oras din tara asta... Si mi-am mai adus aminte de o fotografie, pe care acum n-o mai gasesc, o fotografie facuta acum multi ani, pe film. La acea vreme am numit-o "Fabrici si uzine, ce oras frumos!" ca in cantecul lui Andries. Pe fundalul apusului galatean se profila semet, degajand un aer poluat si comunist, Combinatul Siderurgic, iar printre furnale si cosuri de fum, soarele isi trimitea razele, asa cum o facea printre copacii padurilor de alta data...Si toata aceasta imagine "idilica" se reflecta odata cu ciulinii de pe mal, in Lacul Catusa, un paradis alta data, azi doar o groapa de gunoi...

Usa portierei s-a inchis incet si trist in urma mea si am mai stat asa o vreme pe marginea drumului, cu ochii pierduti pe cer...

Am plecat spre hypermaket cu gandurile blocate, am mers printre rafturi fara sa stiu ce vreau, m-am privit in oglinzile mari fara sa ma regasesc, am incercat sa imi amintesc ce trebuia sa cumpar, am zambit frumos la casa, am facut chiar si conversatie cu clientul nehotarat din fata mea, sub privire plictisite si obosite a casierei, am platit si am pornit spre iesire, stiind ca afara totul se terminase definitiv... Aerul rece al noptii m-a lovit in obraz, in timp ce luminile magazinului intunecau lumina lunii, intunecau stelele, frangand misterul noptii cu lumina lor rece si falsa...

Am mai ratacit un timp prin oras, parca nemaigasind drumul spre casa, nemaigasindu-mi locul pe lume, printre lumini si zgomote, printre oameni...

Am intrat pe usa casei cu ochii in lacrimi, ca un catel izgonit, dar intors spasit la stapan...

Despre viata si "neintelesuri"

Palma mea stanga are un secret; cineva cu destul de mult talent ar putea sa-l intrezareasca; uneltirea semnelor date de linii ce se intrepatrund ar putea descrie cumva, intr-un fel natang si copilaresc, viata mea viitoare, poate chiar si o parte din trecutul ei.

Dar, oare cum as putea crede, ca o invalmaseala de linii stranii detin misteriosul sens al vietii mele?

Cum ar putea o linie franta sa traseze calea dragostei ?...si cum ar putea aceste ramificatii si serpuiri sa contureze atatea trairi si sentimente, oameni dragi, pierduti, amintiri risipite, anii care au trecut si anii care vor veni?...

Am ridicat ziduri in jurul meu, altii s-au grabit sa puna si ei o caramida, poate mai multe, uneori a venit furtuna si le-a daramat, le-am ridicat din nou, alteori soarele a trecut peste ele, le-am facut mai inalte, cateodata ploaia a patruns prin firide, surpand fortareata in care m-a refugiasem...

Uneori, cand mi se pare ca viata si-a pierdut sensul, incerc sa deschid pumnul...palma se desface incet, iar ghemul incalcit de linii, se alinianiaza dintr-o data, ca un desen abstract, singura zamislire figurativa, concreta, dar fara de inteles a vietii mele... Imi privesc degetele, ca cinci semne de intrebare, inchizand intre ele campia vasta, brazdata de cararile tainice a vietii mele si nu gasesc nici un raspuns... Raspunsurile nu sunt acolo, nici nu ar putea fi si ma intorc din nou la inima mea, acolo le gasesc si le regasesc mereu, chiar de as reincepe cautarile de mii si mii de ori...

Despre moarte si alte "nimicuri"

Ea e inca in viata...priveste cu ochii mariti de groaza, lumea din jur, ascultand murmurul ei, in timp ce fire stravezii, aproape nevazute, se strang in jurul trupului firav, tesand o capcana din care nu mai poate scapa... In clipele acelea, ultimele ei clipe, mai are inca timp sa se gandeasca la tot...e o moarte lenta si sigura in lumina soarelui de dupa-amiaza.

Soseaua e neagra. E un drum al mortii, crucile insiruite de-a lungul ei, ca soldatii la apelul de dimineata, sunt din ce in ce mai multe, de la an la an. Dar, soferii grabiti, in dementa rutinei zilnice nici nu le mai vad, nu le mai aud vaietul de jale de la margine de drum. Si, dintr-o data, in rostogolirea masinii, pret de cateva clipe, care mi s-au parut o vesnicie, toata viata mi s-a derulat prin fata ochilor si am ramas undeva, suspendata in timp si in spatiu...apoi masina s-a oprit brusc pe o parte, intr-un sant de pamant de la marginea drumului...

Timpul e o capcana, cu fire stravezii, aproape nevazute, care urzesc un loc, din care te zbati cu putere sa evadezi.

Ea nu se mai zbate in capcana ei de matase. A ramas asa, suspendata, iar vantul o leagana usor intre legaturile calestii albastre din curtea cetatii. Se lasa seara peste castel, ne strigam unii pe altii si coboram pe poteca care duce spre padure.

Ea a ramas in urma, iar cel care a tesut urzeala vine sa isi desavarseasca opera...