"Fabrici si uzine, ce oras frumos!..."

Apusul de ieri seara m-a surprins in oras...

Dupa ce am lasat-o in urma pe Cristina, cu care ma intalnisem pentru niste "chestii administrative", am virat spre faleza, fara nici un motiv plauzibil, puteam sa ma duc spre hypermaket si pe alt drum...si dintr-o data, tot cerul acela incredibil de toamna, mi s-a desfasurat inaintea ochilor. Era aproape noapte, dar spre apus, lumina inca mai stapanea cerul, dandu-i coloritul acela nepamantean... Turnul de Televizune m-a trezit la realitate, se ridica negru si amenintator pe fundalul de poveste a cerului acela dumnezeiesc de frumos. Era unul din acele apusuri pe care le vezi doar de cateva ori in viata, iar eu conduceam innebunita cu ochii pirotini pe cer, iar gandurile mi-o luasera razna, incercand sa gasesc locul ideal, de unde puteam sa-l savurez...pe dig, pe dig, repede, repede, trebuie sa ajung...si nu am aparatul foto la mine...ce ma fac?!... Il intrezaream printre blocurile comuniste si atat de gri de la marginea orasului si simteam ca-l pierd cu fiecare clipa care trecea...

Am ajuns cand era deja prea tarziu, spectacolul era la final si oricat mi-as fi dorit un bis, stiam ca nu aveam sa-l primesc. Norii negri sfasiau cerul, lasand in urma rani de lumina rosiatica prelingandu-se in apa verde si tulbure a asfintitului... Stelele licareau undeva in spatele meu si parca radeau de mine... Mi-au dat lacrimile de ciuda si mi-am zis ca o sa fie si altele, dar stiam ca adevarul nu sta tocmai asa.

M-am urcat in masina si m-am gandit ca, la cate am pierdut in viata, ce mai conteaza un apus?... Si dintr-o data mi-am dat seama ca urasc Galatiul dintotdeauna, pentru ca, aici nu poti vedea apusul ca in orice alt oras din tara asta... Si mi-am mai adus aminte de o fotografie, pe care acum n-o mai gasesc, o fotografie facuta acum multi ani, pe film. La acea vreme am numit-o "Fabrici si uzine, ce oras frumos!" ca in cantecul lui Andries. Pe fundalul apusului galatean se profila semet, degajand un aer poluat si comunist, Combinatul Siderurgic, iar printre furnale si cosuri de fum, soarele isi trimitea razele, asa cum o facea printre copacii padurilor de alta data...Si toata aceasta imagine "idilica" se reflecta odata cu ciulinii de pe mal, in Lacul Catusa, un paradis alta data, azi doar o groapa de gunoi...

Usa portierei s-a inchis incet si trist in urma mea si am mai stat asa o vreme pe marginea drumului, cu ochii pierduti pe cer...

Am plecat spre hypermaket cu gandurile blocate, am mers printre rafturi fara sa stiu ce vreau, m-am privit in oglinzile mari fara sa ma regasesc, am incercat sa imi amintesc ce trebuia sa cumpar, am zambit frumos la casa, am facut chiar si conversatie cu clientul nehotarat din fata mea, sub privire plictisite si obosite a casierei, am platit si am pornit spre iesire, stiind ca afara totul se terminase definitiv... Aerul rece al noptii m-a lovit in obraz, in timp ce luminile magazinului intunecau lumina lunii, intunecau stelele, frangand misterul noptii cu lumina lor rece si falsa...

Am mai ratacit un timp prin oras, parca nemaigasind drumul spre casa, nemaigasindu-mi locul pe lume, printre lumini si zgomote, printre oameni...

Am intrat pe usa casei cu ochii in lacrimi, ca un catel izgonit, dar intors spasit la stapan...

Despre viata si "neintelesuri"

Palma mea stanga are un secret; cineva cu destul de mult talent ar putea sa-l intrezareasca; uneltirea semnelor date de linii ce se intrepatrund ar putea descrie cumva, intr-un fel natang si copilaresc, viata mea viitoare, poate chiar si o parte din trecutul ei.

Dar, oare cum as putea crede, ca o invalmaseala de linii stranii detin misteriosul sens al vietii mele?

Cum ar putea o linie franta sa traseze calea dragostei ?...si cum ar putea aceste ramificatii si serpuiri sa contureze atatea trairi si sentimente, oameni dragi, pierduti, amintiri risipite, anii care au trecut si anii care vor veni?...

Am ridicat ziduri in jurul meu, altii s-au grabit sa puna si ei o caramida, poate mai multe, uneori a venit furtuna si le-a daramat, le-am ridicat din nou, alteori soarele a trecut peste ele, le-am facut mai inalte, cateodata ploaia a patruns prin firide, surpand fortareata in care m-a refugiasem...

Uneori, cand mi se pare ca viata si-a pierdut sensul, incerc sa deschid pumnul...palma se desface incet, iar ghemul incalcit de linii, se alinianiaza dintr-o data, ca un desen abstract, singura zamislire figurativa, concreta, dar fara de inteles a vietii mele... Imi privesc degetele, ca cinci semne de intrebare, inchizand intre ele campia vasta, brazdata de cararile tainice a vietii mele si nu gasesc nici un raspuns... Raspunsurile nu sunt acolo, nici nu ar putea fi si ma intorc din nou la inima mea, acolo le gasesc si le regasesc mereu, chiar de as reincepe cautarile de mii si mii de ori...

"...acopera-mi inima cu ceva..."

A venit toamna.

Si umbra trecutului din alta toamna, din alte vremi, ma bantuie din nou. Ca si cantecul lui Alifantis pe versuri de Nichita Stanescu.

Toamna imi deschide porti pe care nu am mai intrat demult. Imi lumineaza un ungher al sufletului pe care il credeam pierdut in intuneric. Ma imbata cu aerul ei bacovian, cu parfum de frunze moarte, murmurandu-mi descantece si vraji sub infriguratul cer, cu stele razlete si reci. Patrunde in fiinta mea, doar ca sa imi aminteasca ca a ramas acolo mereu, ca, de fapt nu a plecat niciodata, si ca, mai mult decat oricare alt anotimp, e parte din mine, iar eu sunt o parte din ea. Ma invaluie ca un cocon ceata mistica a diminetii de toamna, iar gandurile imi deraiaza inevitabil in ritm accelerat in trecut.

Toamna e mereu la timpul trecut, de parca simbolurile ei si-ar pierde semnificatiile la timpul prezent.

...Si umbra aceea, umbra altei toamne, si copacul trist de care imi rezemam tampla mai mereu, si ploile reci amestecate cu lacrimi fierbinti, sunt demult pierdute, dar revin mereu, cu fiecare toamna care va sa vina...

"...acopera-mi inima cu ceva

cu umbra unui copac

sau mai bine cu umbra ta..."

Poem de toamna

Zilele trec,

Pustiul ma cheama,

Clipa de-acum

Mi se pare

O geana de nor...

Ploaia ce-mi cade in suflet

E rece,

Se-anina de frunzele moarte

Si trece...

Ma-ntorc in trecut,

Cat as clipi,

Dar nu mai am loc

Pentru lacrimi amare,

Durere si

Un dram de noroc.