Trec in viteza pe langa mine, aproape fara sa ma observe, grabindu-se sa ma judece, sa ma umileasca, incercand sa ma improaste cu noroi, si apoi pleaca mai departe nestiind ca la capatul drumului ii asteapta o fundatura.
Eu nu traiesc in lumea lor.
Eu traiesc in lumea mea.
Abia ma mai misc si ma opresc deseori sa imi trag rasuflarea, fiindca aerul e greu de respirat. Drumurile pe care mergem uneori si eu si ei se intalnesc si atunci in urma lor ramane numai amaraciune.
Plec mai departe.
Poate ca traiesc intr-un alt secol.
Poate ca lumea mea e ireala.
Poate ca ar trebui sa ma trezesc. Sa vad ceea ce nu vreau sa vad, chiar daca am ochii larg deschisi. Sa aud tot ce se spune si ce nu se spune si sa nu raman surda la toata rautatea lumii. Sa arunc cu pietre si eu la randul meu. Sau poate ca nu. Sau sa intorc si celalalt obraz?
Nu stiu de ce uneori ma simt atat de departe de tot si de toate... Alteori reusesc sa ma raneasca, sa ma faca sa ma doara, sa imi arate cat de vulnerabila pot fi.
Incerc sa urnesc din loc o parte de lume. Partea ei cea mai buna. Sa schimb ceva in viata mea si a celorlalti. Uneori reusesc. Si atunci mi se pare ca oricat de incet s-ar misca lucrurile tot e ceva, tot se numeste ca e o reusita. Ma face sa merg mai departe. Asa cum unii oameni ma fac sa merg mai departe. Acei oameni fac parte din lumea mea.
Din ceilalti ramane doar praful ce-l starnesc in urma lor...pana se pierde si acela cu totul in pustiu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu