Si totul a inceput sa joace, ca intr-o hora, rotindu-se ca intr-un vartej, ca apoi sa ma poarte acolo unde nu am vrut niciodata sa ajung. Pe un taram unde spaima ajunge sa fie domnitor intr-un regat de umbre.
Am aruncat in urma mea, rand pe rand, ca in povestea fugarului urmarit de balaur, nimicurile fericite ale existentei mele, sperand sa cladeasca inapoi bariere si sa opreasca cumva rasuflarea fierbinte si otravita pe care o simteam in ceafa!
Asa am mai castigat timp. Un timp optimist in care si pe care sa cladesc iluzii. Sa ma joc din nou de-a vacanta. O vacanta de la viata care mi se pregatise. O oaza binefacatoare, pe care mi-era greu sa o parasesc. Desertul cu umbrele lui miscatoare ma astepta. Era acolo, o prezenta permanenta, vie, aproape il auzeam soptindu-mi in serile linistite si stiam ca nu o sa mai dureze mult si va invada lumea mea. I-am luat-o inainte si am infruntat din nou totul, cu resemnarea celui care stie ca nimic nu e de pierdut, fiindca nu are ce.
Regula era sa nu am nici o regula! Dar e atat de greu sa induri povara libertatii asumate! La adapost de pericole, sub imperiul sentimentului de apartenenta la ceva, orice ar insemna acel ceva, aerul era mai respirabil. Oricat de otravit era, ma tinea in viata. Sau asa credeam. Pana am ajuns sa ma sufoc. Cu propria mea mana ma strangeam de gat! Ma sinucideam si eram chiar impacata cu asta!
"Tu chiar nu vezi?" Am privit in jurul meu. Nu era nimeni. Atunci am cautat si dincolo, dincolo de toate usile inchise dinafara spre inauntru. Erau acolo, sapate adanc in mine, in mintea mea, toate regulile de care stiam, inoculate in sangele meu, rotindu-se in jurul inimii mele, otravindu-mi venele cu un lichid vascos si absurd de dureros.
Inca sunt sub tratament. Vindecarea vine lent, ca o izbavire, si cad una cate una, toate regulile existentei mele, lasand locul fertil pentru un taram nou, undeva la un capat de lume, o lume atat de diferita de tot ce stiam pana acum.
2 comentarii:
Superb...
Multumesc mult!
Trimiteți un comentariu