Jurnal de calatorie - partea a V-a

De nenumarate ori am auzit spunandu-se ca, nu poti cunoaste o tara daca nu traiesti macar o singura zi in mijlocul unei familii traditionale.
In principiu oamenii sunt ospitalieri oriunde te-ai duce in lume. Fiecare popor are un anumit gen de ospitalitate, care face parte din personalitatea localnicilor si e menita sa ti se intipareasca in minte, odata cu toate imaginile pe care le-ai cules de-a lungul calatoriei si care va intregi tot peisajul acelei tari.

La romani ospitalitatea ia o forma foarte interesanta. De-a lungul istoriei si pana in zilele noastre oaspetii ne-au pus aceasta calitate la grele si istovitoare incercari. Fiindca de cele mai multe ori totul se invarte in jurul mesei si mai ales la ce punem pe ea, bunavointa specific romaneasca a facut saracia sa nu mai para atat de crunta. Oaspetii erau primiti de gazde cu ce era mai bun de-ale gurii, eventual pus deoparte pentru zilele cele mai negre, undeva pitit bine prin camarile sau pivnitele oamenilor. Chiar si azi cand, in principiu se gasesc de toate, oricand, s-a pastrat expresia "lasa, ca e pentru musafiri!"...

Imi amintesc de situatii din trecut, cand cei apropiati se indatorau efectiv ca sa aiba cu ce isi primi onorabil oaspetii. Si binenteles, acestia primeau cel mai bun pat din casa, cu asternuturile cele mai noi, iar din fundul dulapului prosoapele "de zestre" inca nefolosite, dar mereu curate si perfect calcate, vedeau lumina zilei...

Rolul nostru de gazde pare desavarsit! Dar de cele mai multe ori ascunde un interes. E ceva specific romanesc, e o "abilitate" pe care am capatat-o de-a lungul secolelor. Nu e vina noastra, vina apartine vremurilor de restriste prin care am fost nevoiti sa trecem. Istoria zbuciumata a transformat aceasta calitate naturala intr-un instinct de autoaparare, intr-o forma de reciprocitate tacita.

Suna ciudat dar, e adevarat. Stim ca daca vom primi bine, vom fi bine primiti, ca daca vom lasa o impresie buna poate asta ne va fi de ajutor pe viitor. Binenteles, exista si in Romania ospitalitate in forma ei cea mai pura! Se mai intalnesc astfel de cazuri si astfel de oameni, care fac din placerea si bucuria de a fi ospitalieri o arta, fara a astepta ceva la schimb!

De cele mai multe ori cand afli ceva, despre orice, e mai bine sa verifici. Mai ales, daca ceea ce auzi pare contradictoriu.

In Italia am avut fericita ocazie sa stau la masa cu oameni foarte diferiti, de varste diferite, cu conceptii diferite despre viata, dar tot ce imi aduc aminte e ca m-au primit cum nu se poate mai bine. Intr-un mod natural si firesc, fara sa simt ca fac ceva anume pentru asta. Fara sa ma priveasca cu raceala, fara vreo unda de sovinism in priviri, ba din contra apreciind enorm ca faceam un efort evident sa vorbesc limba lor, entuziasmati de faptul ca sunt un om cu o minte deschisa si nu o ignoranta. M-au primit in casa lor cu toata caldura si am impartit cu ei un pahar de proseco, paine proaspata si deliciosul prosciutto, in timp ce in jurul mesei atmosfera era plina de veselie!

Maroc. Fes.

Intru in Medina, merg pe jos printr-un labirint de stradute aglomerate, pana ajung la o poarta modesta, dincolo de poarta e un culoar lung si ingust pe deasupra caruia se vede cerul inalt cu soare fierbinte si ajung la alta poarta, care, dupa ce se da in laturi, imi descopera privirilor curioase o curte mica cu un copac imens in mijloc, iar sub copac o masa in jurul careia se ingramadeste o familie intreaga, intinsa pe vreo patru generatii... In urmatoarea clipa mai multe chipuri vesele si timide in acelasi timp, imi ies in intampinare, luandu-ma in brate si sarutandu-ma pe amandoi obrajii, rostindu-mi cateva cuvinte pe care nu le inteleg, dar carora le pricep sensul fara sa mai intreb. Le spun emotionata cum ma cheama si numele meu starneste un noian de exclamatii incantate, urmate de alta runda de sarutari...

Ma asez cuminte si oarecum incurcata intr-un colt, avand atarnat la gat aparatul foto, motiv de fascinatie pentru cei trei copii cu ochi negri si alungiti ca migdalalele. Privesc acest tablou intim care imi aminteste de gospodariile saracacioase de la noi din tara. Fac cateva fotografii, incercand timid sa surprind farmecul acelui moment.

In arsita cumplita a zilei umbra copacului din mijlocul bataturii e o binefacere. Curtea patrata e inconjurata de ziduri murdare cu usi deschise catre camere...una da spre bucatarie sau mai degraba o chicineta, in care se va pregati pranzul, alta spre camera de zi cu divane lungi pline de perne, alta spre dormitorul cu fereastra minuscula a batranei strabunice, care motaie pe un pat, ferita de lumina soarelui. De pe acoperis un caine maro slabanog, plin de capuse ne latra frenetic! Femeile incep sa pregateasca masa. Rasucesc cu mana niste chiftele lunguiete din carne, curata legumele pentru salata si fac focul. Intre timp servim ceaiul de menta, preferatul meu, atat de dulce si parfumat! Si cafea, care umple aerul cu mireasma ei amaruie.

Bebelusul se joaca cu bunicul sau, gangurind vesel din bratele protectoare ale mamei. Fetita cea zvapaiata mi s-a suit pe genunchi in timp ce baietii ma privesc, zambindu-mi gales. Pe cel mic il cheama Adam. Apoi ma iau de mana si imi arata restul dependintelor...micul atelier de mozaic, curtea din spatele casei unde creste un palmier, de care este legat un berbec intre picioarele caruia se impleticesc doua broaste testoase (ce ciudat!), dupa care urcam o scara in spirala care duce spre acoperis. Sus e mai racoare si parca adie putin vantul. De aici se vede foarte bine Medina. Cerul deasupra ei e alb. Ars de soare. Cainele dezlegat alearga de colo colo si ne latra ca un nebun. Mai zabovim o vreme, ne jucam necajind catelul, apoi coboram.

Inainte de masa intram cu totii in salonul cu divane si batranul familiei ne canta cateva cantece la un soi de chitara araba, care se numeste lauta. Il acompaniem, femeile scotand acel specific sunet de bucurie, ducandu-si mana la gura, iar noi ceilalti batem din palme incercand sa tinem ritmul...

De afara se aduce inauntru masa cea mare impodobita cu mozaic, care incepe sa se umple de castronele cu legume proaspete si murate, carne, sosuri si lipii mici rotunde. Ne adunam cu totii in jurul ei si atunci ospitalitatea marocana isi da in petec. Se culeg cele mai bune bucatele si se ofera oaspetilor cu o insistenta acompaniata de zambete binevoitoare pana cedezi, deschizi gura si te infrupti direct din mana gazdei. Pentru un european pretentios acest obicei ar putea parea la prima vedere cel putin curios, daca nu de-a dreptul gretos. Pe mine una cu siguranta m-a uluit. Ca sa evit acest fapt, incercam sa nu fac nici o pauza intre inghitituri... Dar ti-ai gasit! Nu aveam atata viteza! Am incercat sa ma impac cu ideea si spre finalul mesei am si reusit. Acest obicei functioneaza si intre membrii familiei, semnificand dragostea si grija ce si-o poarta unii altora. E cam aceeasi chestie cand, in familiile noastre parintii manancau adesea, ceea ce ramanea dupa ce se saturau copiii.

Familiile alaturi de care am petrecut putinul meu timp in Maroc, mi-au dat o noua definitie a ospitalitatii. E singurul lucru cu adevarat important pe care mi-l amintesc despre aceasta tara!

Mereu mi-au placut sfaturile de calatorie! Date de altii. Incerc sa tin cont de ele intr-o oarecare masura. Eu nu am nici un sfat. Dar daca ar fi sa am unul, acela ar suna cam asa: "Incearca sa cunosti o tara vazand-o cu ochii tai prin ochii locuitorilor ei!"