Mahomed si Luciano

Maroc si Italia.

Doua lumi total diferite.

Doua personaje care au facut parte din povestea vacantei mele. Si fara de care, tabloul acelei aventuri de pe cele doua continente - Africa si Europa, nu ar fi complet.

Mahomed ar putea avea orice varsta cuprinsa intre 16 si 35 si ani. Are jovialiatea si energia unui adolescent si spiritul intreprinzator a unui barbat in toata puterea cuvantului. Anii lui sunt undeva la mijlocul acestei distante...

Din momentul in care l-am cunoscut a avut un permanent zambet pe fata si m-a facut sa rad chiar si in momentele cele mai dificile. Cand l-am auzit vorbind prima oara o romana amestecata cu italiana cu un accent indescriptibil, apoi o araba care mi s-a parut tare comica, fiindca nu puteam sa imi dau seama daca se cearta sau poarta doar o conversatie normala, nu am putut sa imi stapanesc mirarea si hohotele de ras. Cu ochii mari si negri, zambetul dezvelind un sirag de dinti, care pareau si mai albi in contrast cu pielea inchisa la culoare, chipul lui Mahomed imi apare si acum in amintire, atat de vesel sub soarele necrutator al Marocului...

Purta mereu dupa el o geanta, din aceia care poarta toti adolescentii lumii, si cred ca nu o dadea jos decat noaptea in somn sau probabil in alte situatii mai intime...micile lui invarteli si afaceri cu "de toate" isi aflau sediul cu tot cu cartierul general in acea geanta aparent banala. Din cate am inteles era cumva stalpul familiei si parintii lui se bazau pe el si pe mica sa afacere . Mama lui Mohamed m-a primit cu bratele deschise in casa lor proaspat renovata, fericita sa imi arate toate noutatile, de parca ne stiam dintotdeauna. La prima noastra intalnire s-a intamplat sa port o minunata ie romaneasca lucrata manual si a fost un detaliu care nu i-a scapat, dandu-mi astfel ocazia sa pot incepe cu ea o conversatie onorabila, pe un subiect atat de drag femeilor...

In Fes am cunoscut si o buna prietena a lui Mohamed, cu care am petrecut cateva clipe foarte frumoase, afland cate ceva din misterul femeilor marocane, chiar de la ea. Parfumul ei, misteriosul Rush de la Gucci care o invaluia cu totul, imi va aduce aminte mereu de Maroc...

M-am despartit de Mohamed in aeroport, acolo unde il vazusem pentru prima oara in urma cu cateva zile. M-a imbratisat, zambindu-mi din nou, cu zambetul lui inconfundabil, si ne-am luat la revedere. A avut grija sa ajung in siguranta dincolo de portile de imbarcare... Am mai intors capul odata dupa el si l-am zarit departe prin multime, l-am privit cum dispare printre ceilalti si odata cu el a ramas in urma toata veselia Marocului...

Luciano e tot ce nu e un italian. Nu e tanar si frumos, nu e inalt, brunet, perfect bronzat, nu are masina scumpa la scara si nici texte invaluitoare in programul de cucerit turiste venite in vacanta. Pare mai degraba un pensionar neamt destept si protector. Vorbeste vreo patru limbi straine, putina romana, stie istorie, geografie si alte un milion de chestii inteligente care au facut conversatia cu el de-a lungul catorva zile bune, extrem de interesanta. Din tipologia unui italian are doar galanteria.

Mi-a dezvaluit multe lucruri despre locurile pe unde am cutreierat prin Italia, dovedind o atentie si o inclinatie deosebita pentru detalii, surprinzandu-ma de cele mai multe ori si avand o rabdare nesfarsita cu mine, lasandu-ma sa ma bucur de toate, fara sa ma grabeasca si dandu-mi explicatii la fiecare pas... In plus stia exact unde se mananca cel mai bine si pot spune ca am savurat bunatatile bucatariei italiene alaturi de un cunoscator, care ma certa ca cer frisca la expresso...cred ca i-am parut tare ciudata!

De-a lungul calatoriei mele pe dealurile pline de serpentinte ale regiunilor Marche si Emilia Romagna, Luciano s-a dovedit a fi cel mai mai bun ghid pe care l-as fi putut avea.

Probabil fara Mahomed si Luciano vacanta mea ar fi fost cu totul altfel...

Vreau sa le multumesc si sa le dedic aceste fotografii, fiindca alaturi de ei am descoperit inca o latura frumoasa a Marocului si a Italiei.

Si fiindca, amintindu-mi de ei doi, imi amintesc ca mereu calatoriile sunt despre oameni!

Univers marocan

Jurnal de calatorie - partea a V-a

De nenumarate ori am auzit spunandu-se ca, nu poti cunoaste o tara daca nu traiesti macar o singura zi in mijlocul unei familii traditionale.
In principiu oamenii sunt ospitalieri oriunde te-ai duce in lume. Fiecare popor are un anumit gen de ospitalitate, care face parte din personalitatea localnicilor si e menita sa ti se intipareasca in minte, odata cu toate imaginile pe care le-ai cules de-a lungul calatoriei si care va intregi tot peisajul acelei tari.

La romani ospitalitatea ia o forma foarte interesanta. De-a lungul istoriei si pana in zilele noastre oaspetii ne-au pus aceasta calitate la grele si istovitoare incercari. Fiindca de cele mai multe ori totul se invarte in jurul mesei si mai ales la ce punem pe ea, bunavointa specific romaneasca a facut saracia sa nu mai para atat de crunta. Oaspetii erau primiti de gazde cu ce era mai bun de-ale gurii, eventual pus deoparte pentru zilele cele mai negre, undeva pitit bine prin camarile sau pivnitele oamenilor. Chiar si azi cand, in principiu se gasesc de toate, oricand, s-a pastrat expresia "lasa, ca e pentru musafiri!"...

Imi amintesc de situatii din trecut, cand cei apropiati se indatorau efectiv ca sa aiba cu ce isi primi onorabil oaspetii. Si binenteles, acestia primeau cel mai bun pat din casa, cu asternuturile cele mai noi, iar din fundul dulapului prosoapele "de zestre" inca nefolosite, dar mereu curate si perfect calcate, vedeau lumina zilei...

Rolul nostru de gazde pare desavarsit! Dar de cele mai multe ori ascunde un interes. E ceva specific romanesc, e o "abilitate" pe care am capatat-o de-a lungul secolelor. Nu e vina noastra, vina apartine vremurilor de restriste prin care am fost nevoiti sa trecem. Istoria zbuciumata a transformat aceasta calitate naturala intr-un instinct de autoaparare, intr-o forma de reciprocitate tacita.

Suna ciudat dar, e adevarat. Stim ca daca vom primi bine, vom fi bine primiti, ca daca vom lasa o impresie buna poate asta ne va fi de ajutor pe viitor. Binenteles, exista si in Romania ospitalitate in forma ei cea mai pura! Se mai intalnesc astfel de cazuri si astfel de oameni, care fac din placerea si bucuria de a fi ospitalieri o arta, fara a astepta ceva la schimb!

De cele mai multe ori cand afli ceva, despre orice, e mai bine sa verifici. Mai ales, daca ceea ce auzi pare contradictoriu.

In Italia am avut fericita ocazie sa stau la masa cu oameni foarte diferiti, de varste diferite, cu conceptii diferite despre viata, dar tot ce imi aduc aminte e ca m-au primit cum nu se poate mai bine. Intr-un mod natural si firesc, fara sa simt ca fac ceva anume pentru asta. Fara sa ma priveasca cu raceala, fara vreo unda de sovinism in priviri, ba din contra apreciind enorm ca faceam un efort evident sa vorbesc limba lor, entuziasmati de faptul ca sunt un om cu o minte deschisa si nu o ignoranta. M-au primit in casa lor cu toata caldura si am impartit cu ei un pahar de proseco, paine proaspata si deliciosul prosciutto, in timp ce in jurul mesei atmosfera era plina de veselie!

Maroc. Fes.

Intru in Medina, merg pe jos printr-un labirint de stradute aglomerate, pana ajung la o poarta modesta, dincolo de poarta e un culoar lung si ingust pe deasupra caruia se vede cerul inalt cu soare fierbinte si ajung la alta poarta, care, dupa ce se da in laturi, imi descopera privirilor curioase o curte mica cu un copac imens in mijloc, iar sub copac o masa in jurul careia se ingramadeste o familie intreaga, intinsa pe vreo patru generatii... In urmatoarea clipa mai multe chipuri vesele si timide in acelasi timp, imi ies in intampinare, luandu-ma in brate si sarutandu-ma pe amandoi obrajii, rostindu-mi cateva cuvinte pe care nu le inteleg, dar carora le pricep sensul fara sa mai intreb. Le spun emotionata cum ma cheama si numele meu starneste un noian de exclamatii incantate, urmate de alta runda de sarutari...

Ma asez cuminte si oarecum incurcata intr-un colt, avand atarnat la gat aparatul foto, motiv de fascinatie pentru cei trei copii cu ochi negri si alungiti ca migdalalele. Privesc acest tablou intim care imi aminteste de gospodariile saracacioase de la noi din tara. Fac cateva fotografii, incercand timid sa surprind farmecul acelui moment.

In arsita cumplita a zilei umbra copacului din mijlocul bataturii e o binefacere. Curtea patrata e inconjurata de ziduri murdare cu usi deschise catre camere...una da spre bucatarie sau mai degraba o chicineta, in care se va pregati pranzul, alta spre camera de zi cu divane lungi pline de perne, alta spre dormitorul cu fereastra minuscula a batranei strabunice, care motaie pe un pat, ferita de lumina soarelui. De pe acoperis un caine maro slabanog, plin de capuse ne latra frenetic! Femeile incep sa pregateasca masa. Rasucesc cu mana niste chiftele lunguiete din carne, curata legumele pentru salata si fac focul. Intre timp servim ceaiul de menta, preferatul meu, atat de dulce si parfumat! Si cafea, care umple aerul cu mireasma ei amaruie.

Bebelusul se joaca cu bunicul sau, gangurind vesel din bratele protectoare ale mamei. Fetita cea zvapaiata mi s-a suit pe genunchi in timp ce baietii ma privesc, zambindu-mi gales. Pe cel mic il cheama Adam. Apoi ma iau de mana si imi arata restul dependintelor...micul atelier de mozaic, curtea din spatele casei unde creste un palmier, de care este legat un berbec intre picioarele caruia se impleticesc doua broaste testoase (ce ciudat!), dupa care urcam o scara in spirala care duce spre acoperis. Sus e mai racoare si parca adie putin vantul. De aici se vede foarte bine Medina. Cerul deasupra ei e alb. Ars de soare. Cainele dezlegat alearga de colo colo si ne latra ca un nebun. Mai zabovim o vreme, ne jucam necajind catelul, apoi coboram.

Inainte de masa intram cu totii in salonul cu divane si batranul familiei ne canta cateva cantece la un soi de chitara araba, care se numeste lauta. Il acompaniem, femeile scotand acel specific sunet de bucurie, ducandu-si mana la gura, iar noi ceilalti batem din palme incercand sa tinem ritmul...

De afara se aduce inauntru masa cea mare impodobita cu mozaic, care incepe sa se umple de castronele cu legume proaspete si murate, carne, sosuri si lipii mici rotunde. Ne adunam cu totii in jurul ei si atunci ospitalitatea marocana isi da in petec. Se culeg cele mai bune bucatele si se ofera oaspetilor cu o insistenta acompaniata de zambete binevoitoare pana cedezi, deschizi gura si te infrupti direct din mana gazdei. Pentru un european pretentios acest obicei ar putea parea la prima vedere cel putin curios, daca nu de-a dreptul gretos. Pe mine una cu siguranta m-a uluit. Ca sa evit acest fapt, incercam sa nu fac nici o pauza intre inghitituri... Dar ti-ai gasit! Nu aveam atata viteza! Am incercat sa ma impac cu ideea si spre finalul mesei am si reusit. Acest obicei functioneaza si intre membrii familiei, semnificand dragostea si grija ce si-o poarta unii altora. E cam aceeasi chestie cand, in familiile noastre parintii manancau adesea, ceea ce ramanea dupa ce se saturau copiii.

Familiile alaturi de care am petrecut putinul meu timp in Maroc, mi-au dat o noua definitie a ospitalitatii. E singurul lucru cu adevarat important pe care mi-l amintesc despre aceasta tara!

Mereu mi-au placut sfaturile de calatorie! Date de altii. Incerc sa tin cont de ele intr-o oarecare masura. Eu nu am nici un sfat. Dar daca ar fi sa am unul, acela ar suna cam asa: "Incearca sa cunosti o tara vazand-o cu ochii tai prin ochii locuitorilor ei!"

Morocco - details

Morocco by night

Jurnal de calatorie - partea a IV-a

Selma s-a aruncat in bratele taticului ei strigandu-l cu lacrimi in ochi: "Baba! Baba!"....

Are 8 ani, la fel ca Stefan, si am tinut mana ei mica in mana mea in timp ce ne spuneam rugaciunea in gand, iar avionul rula pe pista, pregatindu-se de decolare.

Mama Selmei, o marocanca batrana si grasa, pe care initial am crezut-o bunica ei, a inceput sa se roage ridicand mainile spre cer si scotand brusc un vaiet ingrozitor, urmata de un nesfarsit ecou de bocete in limba araba...am crezut ca o sa mor de spaima! Imi inghetase sangele in vene!

Era seara si pe deasupra Africii se intindea un plafon de nori grosi si negri prevestitori de furtuna! Avionul trecea prin turbulente si se zguduia zdravan, in timp ce araboaicele aflate la bord, zbierau facand atmosfera si mai lugubra...lacrimile imi curgeau pe obraji in timp ce cautam cu privirea stewardesa, cu speranta ca voi gasi in ochii ei ceva care sa ma linisteasca. Stomacul imi ajunsese in gat, inima imi batea sa imi sara din piept, dar am simtit mana aceea mica in mana mea si atunci am realizat cat de frica trebuie sa ii fie Selmei. Avea ochii mariti de groaza si plangea incet, mai mult oftand...am mangaiat-o, zambindu-i, strangand-o in brate si linistind-o pe ea m-am linistit si eu. Apoi lucrurile au revenit la normal. In cele din urma a adormit si fiindca era imbracata foarte sumar, iar in avion era foarte frig, am invelit-o cu esarfa mea de matase rosie.

Mai tarziu, dupa ce s-a trezit, am comandat cafea pentru mine si ciocolata pentru ea. E o fetita mica si plapanda, cu ochii mari negri si imbracata in rochia subtire verde arata ca o broscuta vesela. In ochii ei mari era inchis tot soarele Marocului!

Trecem pe deasupra Africii in timp ce apusul coboara peste lume, lasandu-ne doar norii vinetii inramati in hubloul mic al avionului. Vorbim in italiana si ne imprietenim repede...mama ei scoate din bagaj, spre disperarea mea, un pui intreg si paine de casa si ma invita sa mananc cu insistenta si bunavointa specifica marocanilor...in cele din urma cedez, fiindca nu rezist atator zambete si rugaminti, chiar daca ultimul lucru la care ma gandeam in acel moment era mancarea...

Noaptea face de smoala peisajul de sub noi. Zburam peste Marea Mediterana. Ne apropiem de Italia si tarmurile pline de lumina inveselesc atmosfera. O iau pe Selma in brate si cu nasul lipit de geam cautam sa deslusim ceva din impaienjenisul oraselor stralucind in intuneric.

In cele din urma aterizam cu bine. De data aceasta, rugaciunile cu mainile spre cer, au rasunat vesele in chiote de bucurie si aplauze...am rasuflat usurata, multumindu-I Celui de sus in gand! M-am despartit de Selma si mama ei dupa ce ne-am sarutat cu drag, de parca ne-am fi cunoscut de o viata!

Sunt din nou in aeroport.

Tot un fel de gara...

Garile mi se par fascinante. Fiindca vorbesc despre oameni. Iar oamenii spun povesti. E un exercitiu de imaginatie si intuitie.

Toata lumea dormea in jurul nostru, iar in aeroport era aproape liniste. Stand singura la o masa, in timp ce scriam, le priveam pe furis. Nu imi puteam dezlipi ochii de la ele. Fiindca alcatuiau un tablou unic. Erau frumoase, dar nu asta era motivul fascinatiei mele. Amandoua blonde, foarte bronzate, probabil pe o insula exotica din mediterana, luau masa la ora aceea tarzie din noapte, cu o naturalete care, a transformat pe loc aeroportul neprimitor intr-un bistro sic cu atmosfera de orasel meridional. Imparteau zambind o sticla de vin rosu, cateva bunatati sarate si dulci si purtau o discutie amicala si calma, din care nu am auzit absolut nimic, desi erau la doar doi metri de mine. Parca abia isi miscau buzele si pareau ca se inteleg mai mult din priviri. Erau imbracate simplu, in rochii de vara din in, cu esarfe colorate la gat, avand un aer relaxat si boem, iar in picioarele intinse pe mormanul urias de bagaje, purtau niste sandale delicate, baretele subtiri incolacindu-se pagan in jurul gleznelor. Incercam sa imi imaginez de unde veneau si unde se duceau. Daca iubesc si sunt iubite... De cati ani sunt prietene, cate clipe frumoase au impartasit, cate secrete si confidente...

Calatoriile sunt despre oameni. Calatoriile sunt povesti. Adevarate. Frumoase uneori...de cele mai multe ori....

Mozaic marocan

People in Fes - Morocco (2)

People in Fes - Morocco