De primavara

A venit primavara

S-au intors berzele! Si randunelele!

Parcurile s-au umplut de toporasi!

In piata se vinde primavara multicolora si parfumata la fiecare taraba.

Azi am trecut pe sub imensii magnolii inmuguriti din centrul orasului... Erau gri, in asteptare... Dar peste noapte isi vor imbraca crengile in rochii albe de mireasa si vor dansa sub luna, iar dimineata oamenii se vor opri sub ei cu privirile in sus si sufletul deschis ca in fata unei minuni...

Dunarea stralucea in soare, purtand in drumul ei spre mare nestemate.

Azi am lasat de tot in urma iarna grea. Si toata tristetea, toate lacrimile... Am pus pe foc toate vreascurile nearse ale iernii care a trecut...

Si am inflorit zambind odata cu florile primaverii...

La multi ani, Stefan!

Acum 8 ani la 5 dimineata ningea.

Dupa ce am amanat cat am putut momentul, am plecat la spital cu salvarea, o masina din care curgeau tablele la propriu.

Stiam ca e baiat. Nu mi-a zis nimeni dar am stiut, am simtit. Desi imi doream o fetita, stiam cu certitudine ca cel care se zbenguia zdravan la mine in burtica e baietel.

Spitalul Judetean s-a profilat sumbru peste nelinistea mea.

Toate temerile mele au fost indreptatite. Parca intrasem intr-o inchisoare: hainele jos, rasucit pe toate partile, formalitatile de facut, in timp ce tremuram umilita cu bagajul in mana.

Salonul de tortura. Si apoi travaliul. Un cosmar pe care mi-l aduc aminte si in ziua de azi de parca ar fi fost ieri.

Durerea infioratoare de pe patul de spital din fier, fara saltea si avand forma de covata, de atatea femei chinuite care trecusera prin el, unicul bec cu lumina galbena si chioara ce atarna din tavan, colega de suferinta, vorbele asistentelor, chipul doctoritelor, masa ruginita pe care am nascut un suflet. O mica minune.

Dar cel mai groaznic mi s-a parut "tratamentul" pe care mi l-au aplicat. Printre lacrimi ma intrebam daca am comis cumva vreo crima sau aduc pe lume un copil? Nu am sa inteleg niciodata de ce s-au purtat cu mine asa.

Dupa ce l-am nascut pe Stefan aveam 42 de kilograme. Cele cinci zile pe care le-am "petrecut" in maternitate au fost cele mai cumplite zile din viata mea. Nu ar fi trebuit sa fie asa. Ar fi trebuit sa fie exact invers.

Fericirea de a aduce pe lume un copil nu ar trebui sa fie umbrita de nimic.

Anii au trecut, dar amintirea acelor momente ma bantuie si azi.

Cand ma uit in ochii lui mari, negri si nevinovati sper doar sa nu isi mai aduca aminte de nimic din primele lui clipe din aceasta viata. Mi l-au aratat pret de cateva secunde, dupa care au disparut cu el fara sa apuc sa il tin in brate. L-am regasit in patutul lui mic din salon. Nici nu mai stiu cum am ajuns acolo. E o nebuloasa totala...

Nici azi nu imi vine sa cred prin ce am trecut. Ca am avut atat curaj sa aduc pe lume un copil in asemenea conditii. Probabil nu am avut de ales. Nu imi mai aduc aminte exact.

Dar azi e ziua lui. A daruit bomboane colegilor de scoala, a mancat tort, am cantat cu totii La multi ani! si a primit cadouri...

O zi de miercuri, o zi din viata lui, care a inceput acum 8 ani cu un plans zdravan si piciorusele in sus...

La timpul trecut

"O zi a trecut domol, linistita si s-a dus pentru totdeauna cu clipele ei, cu clipele noastre..."

Ionel Teodoreanu

Doar o alta zi

Sa evadezi in lume, departe de lume, pare un lucru greu.

Dimineata, la distanta de cateva ore de mers cu masina prin noapte, eram pe malul marii.

Pe drum m-a insotit luna, leganandu-se ca o luntre in apele negre ale cerului, inramata ca un tablou din iarmaroc, cand in geamul masinii din dreapta, cand in cel din stanga, dupa cum serpuia drumul prin campie...

Aurora a colorat cerul diminetii in nuante de acuarele. Am alergat pe plaja intr-un suflet si l-am vazut...era acolo facand un spectacol pe cer si in apa marii din culori, nori, reflexii, umplandu-mi sufletul pustiit, dintr-o data, asa cum face mereu. Soarele meu drag, soarele meu fierbinte...

Pescarusii dansau intre apa si si cer, parca urmand un ritual misterios.

Valurile isi cantau refrenul lor incremenit in cochilii de sidef spiralat.

Briza imi mangaia obrajii, dand gust sarat buzelor mele, rasfirandu-mi parul pe umeri, umplandu-mi-l de nisip...

Cerul intreg cu nori jucausi priviti de la inaltimea nisipului, intins pe spate cu mainile sub cap sub razele soarelui...

Din nou cu marea la picioare, infinit de mica in fata ei, infinit de mare in fata mea, infinit de mult o iubesc, fiindca ma linisteste, ma fascineaza, ma tulbura si ma face sa o pastrez in suflet.

Marea de martie e misterioasa si fermecatoare...

Si apoi prima scoica culeasa din nisip...si esti pierdut...nu te mai poti opri, parca e o vraja din care nu poti scapa, ceva care te indeamna sa mai cauti iar si iar, de parca nisipul ar ascunde comori cu mii de nestemate... Acolo un melc rasucit, apoi o scoica roz, ceva mai incolo una alba, una gri, una neagra, mari, mici, lunguiete, rotunde... Stand aplecat cu capul in jos, cu mainile cautand frenetic prin nisip parca faci un fel de terapie stranie, un fel de descantec, prins intre lumea apelor, a cerului, si al pamantului, iar orizontul pare a fi un fel de pecete de juramant...

Si apoi drumul de intoarcere...soarele vesel, campiile pierdute in zare, padurea cu viorele, satele dobrogene, Muntii Macinului si Dunarea...

Nu mai stiu ce a fost ieri...dar azi a fost o zi frumoasa de primavara...

Ceva albastru cu putin verde

Atunci cand ti se inchid toate usile iti mai raman ferestrele. Asta daca sunt mai multe. Si chiar daca a ramas doar una, tot e ceva. Iar daca o gasesti si pe aceea ferecata tot ce iti ramane de facut e sa o deschizi cumva.

Incerci zavorul, cauti cheia, o spargi in mii de cioburi in cele din urma. Lasi aerul rece si curat sa patrunda inauntru inchisorii tale, lumina sa te invaluie, soarele sa te incalzeasca, privind dincolo de orizontul inramat in canatul ei.

Dincolo de fereastra e cerul infinit de albastru. Dincolo de fereastra sunt campiile nesfarsite inverzind in primavara. Dincolo de fereastra e lumea toata nestiuta, sunt copacii infloriti, sunt toti oamenii pe care nu i-ai cunoscut si care iti vor zambi intr-o zi. Sunt toti cei care te-au ranit si pe care trebuie sa ii infrunti. Dincolo de fereastra e singura lume care exista.

Dincolo de fereastra e primavara...

P.S. Cineva m-a rugat sa postez o fotografie cu ceva albastru si ceva verde...asta ca sa mai uit de rosul din ultima vreme...din nou le multumesc tuturor acelora care imi sunt alaturi si ma fac sa cred din nou in mine si in puterea zilei de maine!

Despre suferinta si despre iertare

Oamenii isi fac unii altora lucruri cumplite.

Una este sa te consolezi cu credinta in Dumnezeu, alta e sa te impaci cu ele...

Life for rent

Viata de inchiriat

"Nu am gasit niciodata un loc pe care sa-l numesc "acasa"

Nu stau prea mult intr-un loc ca sa reusesc

Imi cer scuze, inca o data, fiindca nu sunt indragostita

Dar asta nu ma supara

Caci inimii tale oricum nu-i pasa...

E doar un gand...numai un gand...

Dar daca viata mea e de inchiriat

Si nu invat sa o cumpar

Atunci nu merit mai mult decat primesc

Pentru ca nimic din ce am nu este cu adevarat al meu...

Intotdeauna am crezut ca mi-ar placea sa traiesc la tarmul marii

Sa calatoresc singura prin lume

Si sa imi traiesc viata mult mai simplu

Nu am idee ce s-a intamplat cu acel vis

Pentru ca aici nu a ramas nimic care sa ma opreasca...

E doar un gand...numai un gand...

Dar daca viata mea este de inchiriat

Si nu invat sa o cumpar

Atunci nu merit mai mult decat primesc

Pentru ca nimic din ce am nu este cu adevarat al meu...

Intre timp inima mea a devenit un scut si nu o sa il las jos

Intre timp a ajuns sa imi fie atat de frica...asa ca mai bine nu mai incerc...

Ce pot sa spun...Inca sunt in viata..."

Eu nu mai sunt

Soarele meu a apus.

S-a dus incet si tacut, dincolo de orizontul intunecat. A lasat in urma pe cer, destramate, visele mele, ca niste fuioare de fum sangeriu, ca si cum nici nu ar fi fost.

Se lasa noaptea.

Rasare luna ca un sicriu de argint plutind in deriva in apele negre si sinistre ale noptii, purtand un trup de lumina spre moarte.

Singura stea de pe cer, undeva in stanga jos e un reper sigur catre iadul cel mai adanc...

Eu nu mai sunt. E doar o umbra tot ce sunt. O umbra ratacind prin noaptea neagra fara stele si fara sfarsit...

Noapte buna!

Undeva jos, undeva sus

Nefericirea e o stare de bine!

Cand esti pe fundul prapastiei stii ca mai mult de atat nu poti cadea. Poti eventual sa strigi dupa cineva sa iti arunce o franghie, sa te traga afara la lumina, catre cerul albastru, inalt...

Sau poti orbecaind sa incerci sa urci singur la suprafata. Sau mai poti ramane acolo o vreme...sa iti lingi ranile...

Nefericirea te faci sa simti ca esti inca in viata, te doare atat de mult, incat nu poti ignora asta. Iar amintirea unor clipe fericite transforma durerea in delir.

Nefericirea e constructiva. E inspirata. Te face sa doresti, sa urasti, sa plangi, sa fugi, sa creezi, sa simti...cui naiba ii pasa de cei fericiti? Nefericirea, cu dramele ei, e cheia marilor creatii ale lumii...

Nefericirea are in ea ceva bun. Precum are un inceput trebuie sa aiba si un sfarsit. Deci, nefericirea e optimista! E, in sinea ei, o asteptare in stare latenta...

"Primavara deprima mai tare ca toamna"...oare asa o fi?

Dimineata de martie

Cafeaua s-a racit pe masa.
Painea a sarit din toaster.
"La revedere, mami!" mi-a spus iesind pe usa, in drumul lui spre scoala...
Aceleasi ferestre mari pe care azi nu intra soarele.
Aceleasi gesturi...aceeasi oglinda, din fiecare dimineata a ultimilor ani, in care ma privesc, grabita, urmand aceeasi rutina de fiecare zi...
Aceeasi pereti...fotografiile in care zambesc...de ce nu recunosc nimic?
Din care viata fac parte toate?
Oare traiesc?
Sau sunt doar o umbra vie?...
De unde senzatia de plutire peste gol?
Inchid usa in urma mea si pasesc printre oameni. Din nou. Ca in fiecare dimineata.
Cerul e de plumb greu. Frigul de martie ma insoteste ca un tovaras credincios... Cat de aproape imi pare acum povestea fetei mosului imbracata in rochia ei de hartie, infruntand gerul cumplit de la inceput de primavara si ura Babei Dochia...

Despre sfarsit

Sunt ceea ce sunt...

Nu ma pot ascunde.

Nu pot sa mai respir.

Simt ca ma sufoc.

Nu imi gasesc linistea. Sunt intre doua lumi, dar niciunde...

Nu pot sa schimb nimic. Nu pot sterge amintiri, nu ma pot ascunde de mine insami, dar nici nu ma regasesc nicaieri...

Vin din intuneric, orbecai inca pe margini de prapastii, alaturi de golul infinit, nu gasesc lumina...oare atat de departe e?

Nu aud pe nimeni, e totusi e un tumult nesfarsit in jurul meu...sunt printre oameni, dar ratacesc aiurea printre ei...

Sunt ceea ce sunt acum...si nu imi aduc aminte aproape nimic despre mine...

Incerc sa fug din mine insami, incerc sa las in urma tot, dar ma ajung din urma, ma trag inapoi, intr-un vartej ametitor, ma sfasie, ma ranesc, nu ma lasa sa merg mai departe...

Despre durere

Soarele in camp...

Moare incet, sfasiind campia cu ultimele lui raze...prea slabe sa imi incalzeasca sufletul...

Ranile uitate, sangereaza iar...

Campia se transforma dincolo de privirea mea, intr-o mare fara valuri, o mare nesfarsita, o mare neagra, adanca, plina de amintiri, o mare de lacrimi amare.

Drumul gri serpuieste prin campie, e un drum care nu duce nicaieri...oare unde plecasem? Unde vroiam sa ajung? La cine, la ce?

Soarele in stanga mea...m-a oprit din drum... Nu stiu de ce. Poate ca stia ca la capat de drum nu ma astepta nimic. Ceea ce cautam nu era acolo. Nici inapoi. Era in mine insami, o cautare, o asteptare si mult frig. Oare va veni vreodata primavara cu adevarat?

Ramas bun

"Ramas bun!...

Anii mei tineri au sunat a cantec dar am trecut pe langa ei si am ramas cu mana intinsa ca a regelui Lear..."

Ionel Teodoreanu

"De ce iubim femeile"

"...Pentru ca merg pe strada drepte, cu capul sus, cu umerii trasi inapoi si nu raspund privirii tale cand le fixezi ca un maniac. Pentru ca trec cu un curaj neasteptat peste toate servitutiile anatomiei lor delicate. Pentru ca in pat sunt indraznete si inventive, nu din perversitate, ci ca sa iti arate ca te iubesc. Pentru ca fac toate treburile sacaitoare si marunte din casa fara sa se laude cu asta si fara sa ceara recunostinta...Pentru ca poarta tot soiul de zdranganele pe care si le asorteaza dupa reguli complicate si de neinteles. Pentru ca isi deseneaza fetele cu atentia concentrata a unui artist inspirat....Pentru ca..."

Mircea Cartarescu

Dincolo de fereastra

"Stii sa asculti? Auzi vantul la fereastra? Auzi pasarile care pleaca si se intorc, ducand si aducand primavara? Stii ce-i nostalgia? Privesti uneori pe fereastra fara sa vezi nimic? Sunt acolo si intre cele fara fiinta, o apropiere si o departare in preajma ta. Gandeste-te la mine ca la o stea desprinsa din tine si dusa in intunerecul fara fund."

Ionel Teodoreanu

Despre primavara

Acum doua zile, am gasit primavara intr-o cladire, la etaj, undeva intr-un birou cu ferestre mari, pe care intra soarele...inauntru erau trei fete frumoase si vesele ca niste randunele in lumina diminetii...

Am petrecut cu ele cateva clipe minunate...

Le-am lasat in urma, dar am luat cu mine zambetul lor, ca pe cel mai frumos martisor al primaverii...

De Martisor

Pentru ele...

Gaby, Nicoleta, Semy, Marie- Christinne, Silvia-Elena, Cristina, Natalia, Elena, Ioana-Ortansa, Lavinia, Oana-Roxana, Madalina, Sonia-Sanziana, Ana, Nina, Mimi, Tina, Arlinda, Raluca, Maria, Claudia, Anisia, Amalia, Mirela, Mihaela, Camelia, Corina, Eleny, Cornelia, Bianca, Monica, Iulia, Meda, Anca-Elena, Dana, Mirela-Luiza, Luminita-Adina, Amy, Simona, Magda, Roxana, Carmen, Adina, Emilia, Victoria, Alina, Wanna, Emese, Anca, Liliana...sper ca nu am uitat pe nimeni...

Ordinea este pur aleatorie...

Pentru ele

Pentru ele...

Pentru ca sunt magice.

Pentru ca stau sub soare si stralucesc.

Pentru ca sunt ca apa rece si repede de munte, cand le privesti iti vine sa le sorbi dintr-o data.

Pentru ca isi imbraca trupul in rochii, fluturand in vantul cald de primavara precum primii fluturi multicolori...

Pentru ca sarutul lor e atat de dulce.

Pentru ca dau viata, pentru ca sunt a celorlalti, dar nu isi apartin.

Pentru ca viseaza...pentru ca sunt cu capul in nori, desi traiesc pe Pamant...

Pentru ca nu pot trai fara dragoste. Pentru ca dragostea e singurul lor Univers...

Despre anotimpuri

Azi am participat la un joc.

La unul in care, participantii, trebuiau sa spuna ce inseamna primavara pentru fiecare dintre ei. Printre raspunsuri stangace, sincere sau poetice, unul ne-a facut pe toti sa radem...cineva, a spus ca, atunci cand vine primavara, mintea i-o ia razna si se gandeste deja la vacanta.

Atunci, m-a gandit, ca vacanta e departe...

Si totusi, in seara asta, ceva m-a facut sa ma gandesc inevitabil la o vacanta undeva la malul marii, in care am nisip in pantofii comozi, alb- bleumarin, in stil marinaresc...

Cineva mi-a trimis briza marii, aerul vesel de vacanta si toata stralucirea soarelui intr-un pachet fara expeditor, dar semnat cu dragoste.

Pentru ele

Pentru ele...

Pentru ca intr-un sfarsit va veni si primavara...si o sa infloreasca sub pasii lor strazile gri ale oraselor...

Pentru ca primavara e a femeilor si numai a lor...a femeilor frumoase la trup si frumoase in suflet...

Pentru ca imi iubesc prietenele, pentru ca admir femeile, fiindca sunt fiinte minunate, fragile si vulnerabile uneori si fiindca, desi sunt ranite deseori, merg mai departe prin viata cu zambetul pe buze si sufletul frant...

Fiindca isi pastreaza misterul, fiindca imprastie o boare parfumata peste lume, fiindca rad cand le vine sa planga, fiindca sunt frumoase si dimineata si seara, fiindca au copii, fiindca iubesc nebuneste...si se pierd iubind...

Despre trecut si amintiri din viitor

"Suntem condamnati la amintiri frumoase..." mi-a zis astazi cineva. Am ras, fiindca mi s-a parut comica asocierea acestor cuvinte...prea suna ca o sentinta...Dar m-a pus pe ganduri...

Oamenii fac mai mereu un balans inechitabil si invariabil intre trecutul, prezentul si viitorul lor...

Daca, intr-o zi oarecare, prezentul va insemna altceva, decat ceea ce planificasei in trecut, atunci ce te faci cu amintirile? Cele dureroase se vor fi vindecat demult, cicatricile luptelor din trecut sunt semne ca aceleasi rani nu se vor deschide din nou, dar ce te faci cu cele care iti umplu ochii de lacrimi si sufletul de nostalgie? Cum te impaci cu ele si mergi mai departe prin viata? Poate sperand ca in alta zi, undeva in viitor, alte amintiri frumoase te vor astepta.

Reflexia luminoasa a viitorului in apele adanci si uneori limpezi, alteori tulburi ale trecutului e una din marile provocari a vietii.

Despre lucruri simple si frumoase

Exista un loc in care Dumnezeu a coborat pe Pamant.
Un loc pe care il cunosc fara sa fi calcat vreodata pe acolo. Il stiu parca dintotdeauna si imi da un sentiment straniu, care ma copleseste de pe vremea cand eram copil. Acele neguri, pantele pe care soarele urca si coboara, lumina magica care impresoara acele locuri nu imi e straina. Toate le regasesc asa cum le stiu si aproape, nu imi vine sa cred ca cineva. chiar a descoperit aievea acel loc din imaginatia mea.
Marius Grozea e un om fericit. Fiindca a avut cu el o camera foto. Si a pasit cu smerenie in acel loc de pe Pamantul lui Dumnezeu. Raiul exista. E la Holbav.

Dincolo de nori

"zboara tot mai sus

inimi cu stele s-au dus

de bucurie"

poezie haiku

Timpul dragostei

Intotdeauna e un inceput. Nu intotdeauna e si un sfarsit.

De cele mai multe ori, dragostea nu se sfarseste, doar se transforma, ar zice unii. S-au facut si studii. Despre cum sa iubesti si sa fii iubit... S-au scris chiar si carti. De ca si cum dragostea ar fi o reteta, cu ingrediente simple, trebuie doar sa stii cum sa le amesteci, cat timp sa o tii pe foc, cum sa o ornezi frumos.

Pentru unii e o reteta de succes.

Pentru altii, e doar o alta reteta, care nu iese niciodata. Chiar daca urmeaza toti pasii, chiar daca ingredientele sunt de cea mai buna calitate.

Altii o nimeresc din prima. Poate ca e doar norocul incepatorului. Poate ca nu. Sau poate reteta lor e pasiunea de a "gati" in doi. Unul pune ceva, celalalt adauga altceva, primul amesteca zambete si priviri, al doilea aprinde focul. Si amandoi gusta din plin, dupa ce au asternut pe masa alba sufletele lor.

Nu stiu un timp al dragostei.

Imi aduc aminte primul sarut. Iubeam? Nu mai stiu... Eram indragostita, asta imi aduc aminte. Dragostea a venit mai tarziu.

Daca ar fi sa caut un timp perfect al dragostei, acela ar fi undeva intre copilarie si adolescenta. Acele prime clipe, cand totul capata proportii uriase, azi nu le mai regasesc decat in amintiri. Cat de mult pot sa insemne cateva priviri pe furis, o usoara atingere a mainii, sau prezenta celuilalt printre altii, care par doar niste straini?

20 de ani mai tarziu, toate acestea nu mai inseamna aproape nimic. Unii mai reusesc sa isi pastreze o parte din prospetimea acelor ani. Cei mai fericiti.

Fiorii primei iubiri, cu stangaciile ei, sunt cei mai autentici, cei mai plini de intrebari fara raspuns.

Raspunsurile concrete ale dragostei apar ca o confirmare ale altei epoci. Atunci totul capata alt sens. Unul mai precis, mai putin platonic, dar uneori mult mai dramatic.

Poate ca, in fiecare zi e un timp al dragostei. Asa mi-a spus cineva, nu demult.

Intotdeauna vor exista doi care traiesc orele si minutele dragostei, uniti intr-un singur punct, prinsi intr-un echilibru fragil, in timp ce tic-tacul inimii lor rasuna ca un ecou peste lume...

Printesa nu mai e la castel

Luminile sunt aprinse in aceasta seara, la fel ca in toate serile...

Pe masa cea mare doar ceaiul, mierea si o carafa cu vin au ramas de la cina.

In camera cea mica, copilul adoarme, alunecand in vis, sub asternurile moi.

Afara, pe sub ferestre se strecoara seara inghetata de iarna...ninsoarea se asterne incet pe potecile padurii, amintind de povestile copilariei...

Cineva se plimba cu pasi egali prin sala de bal, in care odata, demult, dansatorii isi zambeau complice si in care dragostea era singura muzica...

Coridoarele sunt pustii ca si sufletul celui ramas singur...

Afara, gardurile mult prea inalte ce imprejmuiesc castelul nu au putut sa o opreasca...ea a gasit cheia, portile grele si reci s-au deschis ca printr-o vraja, a acestui obiect mic si aparent neinsemnat, iar din urma, zapada a acoperit urma pasilor ei...

De iarna

"seara iar vine
apune fara tine
steaua din mine..."

poezie haiku

Despre lucruri simple

Fericirea are vocea lui Leonard Cohen si bea ceai alb cu petale de trandafir, dintr-o ceasca cu zambete pe furis...

Punct

Azi am pus punct.

Dar, maine e o noua zi, ca o coala alba, pe care nu e scris nimic...nici macar un punct...

Din neant...

Ai trait vreodata acel zambet care coboara adanc in tine, umplandu-ti sufletul, incalzindu-ti inima ca o zi luminoasa de mai, in timp ce lacrimile iti aluneca pe obraji?...

Cineva mi-a zambit de undeva din lumea larga si mi-a adus aminte cat de dor imi e de primavara...

Despre destin

"Ar fi inspaimaintator sa crezi ca din tot acest cosmos armonios, desarvarsit si egal cu sine, numai viata omului se petrece la intamplare, numai destinul lui n-are nici un sens..."

Mircea Eliade

Sfarsitul sfarsitului

E o "chestie" stupida.

Pe care am auzit-o de multe ori ridicand semne de intrebare, cautand raspunsuri, deseori incerte, care iti dau fiori si te lasa fara sange in vene...

"Ce ai face daca maine ar fi ultima zi din viata ta?" sau "Ce ai face daca ai afla ca mai ai de trait un an sau doi?"

Tot aud, total intamplator, in ultima vreme despre sfarsitul sfarsitului...

Nu stiu, zau, ce as face...nici nu as stii probabil, cu ce sa incep mai intai...

Imi aduc aminte despre ce a spus Cabral la un moment dat, pe blogul lui..."Daca viata e scurta, de ce facem atat de multe lucruri care nu ne plac si nu facem atat de multe lucruri care ne plac?"

Chiar asa! Oare de ce? Eu nu am gasit inca, raspunsul la aceasta intrebare, nici la cele de mai sus...Voi?...

Dar "ochiul Lui Dumnezeu", care ne vegheaza pana si cel mai tainic colt al sufletului, se pare ca, ramane treaz... Noi continuam sa dormim un somn al uitarii de noi insine...

Sfarsitul sfarsitului va veni pentru toti, intr-un fel sau altul, mai devreme sau mai tarziu...

...

"Luna e voalul de argint al tacerii...

Femeile adevarate sunt surorile lunii.."

Ionel Teodoreanu

...

"Atat. Trei minute.

Dar intre miliardele de minute ale vietii, sure ca panza paianjenilor morti, acestea se ivisera cu gratia si prospetimea unor acuarele de Tonita..."

Ionel Teodoreanu

Drumul spre soare

Bate usor din aripi...

Sub ea, orizontul inghetat, zapezile nesfarsite, viscolul rascolind ninsoarea ce nu mai conteneste....dar nu se opreste...

Urca spre soare, cu primavara in suflet si nici gerul cel mai cumplit nu ii poate incremeni aripile intinse spre cer.

Cainii pustiului urla lugubru, dar ea nu ii aude...un cantec abia soptit, ca o adiere, ii lumineaza calea, lasand in urma norii cei negri din departare.

In urma ei ramane o furtuna de gheata, rascolind trecutul. Dar cerul ei e de aur fierbinte...

A lasat in urma tot, iar acum pluteste libera peste iarna, pe deasupra celorlalti, urmandu-si visele, in drumul ei catre soare.

Resemnarea e un fel de sinucidere?

Intr-o zi sper sa pot zbura.

Peste tot si peste toate.

Dincolo de nori, cat mai aproape de soare.

Spre cerul albastru, spre visele pe care le-am avut deseori.

As vrea sa urc spre inaltimile din sufletul meu, fara sa imi fie teama ca cineva ma va striga din urma si ma va face sa ma intorc.

Intr-o zi, candva, sper sa nu ma mai doara.

Poate ca intr-o zi ranile se vor inchide, vorbele vor fi uitate, lacrimile nu vor mai gasi nici un drum.

Intr-o zi, poate ca voi gasi calea, care va merge numai inainte.

Incerc sa ma resemnez si nu reusesc...

Resemnarea e un fel de sinucidere?

Descoperite recent

Stiu ca e cam tarziu, acum dupa ce sarbatorile au trecut si v-au golit buzunarele si mintea de idei, dar fiindca nu ma puteam bucura singura de asa o descoperire, va recomand cu drag un blog si un site, mai ales daca sunteti in mare pana de inspiratie pentru cadouri...stim noi fetele ca "ei" nu se descurca exceptional la acest capitol, asa ca le putem usura aceasta sarcina...

Iar pentru mainile indematice si pentru fetele care au timp si putin chef de stat in bucatarie, gasiti aici...ceva foarte dulce!

Cele de sus le-am facut pentru Craciun dar se potrivesc, adaptandu-le, binenteles, in orice situatie.

Sper sa va distrati!

Ultima zi si prima zi

Dimineata m-am trezit intr-un nou an. Nu am simtit nimic, ca si cum as fi fost golita de orice ar putea genera un entuziasm specific, de orice asteptare, de orice plan de atac, pe termen mai lung sau mai scurt. Stiu ce o sa fac in urmatoarele zile, dar am o idee destul de vaga despre ceea ce va urma.

Ieri a fost ultima zi. Ultima din 2009. Cu artificiile si nebunia de rigoare. Am tot incercat sa ma gandesc cum ar suna un bilant...am renuntat in cele din urma. Tot ce stiu e ca am castigat mai mult si am pierdut mai putin...ceea ce e bine, nu, nu financiar vorbind, stiu ca la asta va gandeati, din punctul asta de vedere chiar a fost aproape un dezastru total...Se pare ca 2010 o sa indrepte lucrurile in acest sens, dar ramane de vazut.

Nu pot sa ma bucur la comanda de nimic. Oare trebuia sa topai si sa ma imbat cu sampanie si vise desarte in "noaptea dintre ani"? Sa mananc 12 boabe de struguri, sa port ceva nou, eventual rosu, stiti voi ce, sa am bani in buzunar...care buzunar?...rochia mea gri nu are buzunare, nici macar unul cat de mic... Iar de datorii ce sa mai zic...niciodata nu as reusi sa mi le achit pe toate...

Eu nu cred in noroc, desi altii mi-au zis ca as avea cu carul. Cred ca acolo sus Cineva ma iubeste, desi nu pricep prea bine de ce. Nu cred nici in zodiace, nici in semne sau superstitii prostesti, desi uneori sunt tentata. Dar cred in ceea ce simt, chiar daca simturile m-au inselat de mult prea multe ori. Pentru ca eu cred in oameni. Si cred ca, fiecare om e unic si foarte special. Desi, unii sunt asa intr-un sens mai putin flatant. Eu nu cred in ceea ce vor altii sa cred, in industria asta a porcului de Craciun, a cumparaturilor fara noima din zilele de sarbatori, in zambetele la comanda, in urarile contrafacute, in mormanele de cadouri pentru copiii care isi doresc doar o jucarie, care sa le aduca o simpla bucurie...

Nu stiu ce o sa imi aduca noul an. Nici macar nu stiu daca ar trebui sa imi aduca ceva. Poate o sa imi iau eu singura putina dragoste, ceva respect, cateva clipe fericite, mai multa iertare pentru greselile pe care le fac deseori, poate o vacanta frumoasa undeva departe in lume, departe de tot si de toate...

Va doresc ca tot ce va doriti sa vi se implineasca!

Si va daruiesc cateva "artificii naturale" superbele flori carnivore "Roua diminetii" (Drosera Rotundifolia) din minunata rezervatie a Lacului Sfanta Ana...un loc foarte drag sufletului meu.

Dragostea nu merge la supermaket

Ce ar putea dragostea sa cumpere de pe rafturile aliniate dupa toate regulile politicilor de vanzari? Nu are lista de urmat si nici nu plateste la casa, fiindca nu are bani.

Dragostea nu spala rufe, nici nu le netezeste calcandu-le constiincioasa... Panzele ei de catarg vesel se scalda in soare si sunt purtate de vant.

Dragostea nu face ciorba, nici friptura si nici nu spala vase. Doar o singura sorbitura din cel mai amar venin si cel mai dulce nectar al ei si nu te mai saturi niciodata de ea.

Dragostea nu merge cu masina.

Se plimba pe jos, acolo unde o poarta pasii, mai incet sau mai repede, alergand uneori...nisipul ud ramane incremenit sub greutatea pasului ei, pret de o clipa si apoi valul il saruta, stergandu-i usor trecerea.

Dragostea nu merge la serviciu. Nu are un plan de realizat, nici un birou dupa care sa se ascunda, nici un sef de care sa asculte, nici sedinte in care trebuie sa stea drepti. E libera sa stea cat vrea, sa plece cand vrea, sa zboare, sa pluteasca, sa urce, sa coboare, sa cante, sa ofteze, sa planga si sa rada...

Dragostea nu se uita la televizor, nu urmareste meciuri pe viata si pe moarte, nu plange la telenovele, habar n-are ce e trendy si nici nu stie cine e Andreea Esca. Rataceste prin parc, pe alei poleite de ger sau ascunse de frunze aurii. Viseaza sub cerul gol si atat de trist, viseaza departe, la vremea cand oamenii inca isi mai aminteau de ea...

Pentru o clipa...

O umbra a rascolit ninsoarea din sufletul meu...

Craciun Fericit!

Mos Craciun exista!

Dar, are stilul lui, vine cand te astepti mai putin, cand abia ai inchis ochii, dupa ce, o noapte intreaga i-ai pandit pasii pe langa bradul impodobit...

In cele din urma a sosit si la mine... si nu a venit cu traista goala...

Va doresc un Craciun Fericit din toata inima mea!

Despre iarna

A trecut foarte mult timp de cand nu am mai scris...nimic. Am simtit nevoia sa scriu despre multe, cateodata gandurile imi aluneca usor ca o saniuta la vale, alteori se invart ca intr-un vartej de fulgi ratacind aiurea in drumul lor spre pamant.
Iarna a venit in cele din urma, iar cand credeam ca va fi inca un Craciun fara zapada, iata ca, a nins asa dintr-o data, peste noapte, iar dimineata totul era alb. Am sarit din pat direct la geam, mi-am lipit nasul de fereastra rece, ca atunci cand eram copil, si l-am strigat bucuroasa pe Stefan. Cu o seara inainte ne rugasem impreuna sa ne dea Dumnezeu zapada...ascultasem meteo, asa ca am trisat putin, dar tot in puterea Celui de sus aveam mai multa incredere, decat in meteorologul de serviciu. Si a nins, si inca ninge...de nu se mai opreste de cateva zile...e ca in povesti...daca nu ar trebui sa ma urc si la volan...dar asta e alta poveste...
Noptile de iarna lungi si reci imi aduc aminte de copilarie...in noptile vacantelor de iarna dormeam la bunici, iar seara, dupa ce ne imbracam in pijamale, ne cuibaream in asternuturile reci, fiindca nu intotdeauna era caldura in calorifere, iar bunica ma lua strans in brate si imi incalzea picioarele mici in mainile ei calde si blande...afara cainii urlau, si eu o intrebam speriata pe bunica de ce fac asa..."prevestesc ceva rau", spunea ea, si ma strangea si mai tare la pieptul ei...incercam sa adorm, dar ii auzeam afara misunand prin zapada si latrand fara incetare...somnul venea usor in bratele bunicii, care, in timp ce ma mangaia, imi soptea incet povesti de demult...
Au trecut multi ani de atunci, dar amintirile dragi din casa bunicilor imi revin una cate una... tabinetul pe care il jucam cu totii la masa mare din sufragerie, in timp ce bunicul "tinea socoteala", iar televizorul alb-negru "mergea" pe rusi, iaurtul cu biscuiti extra pe post de gustare de seara, amandinele cu cacao ale bunicii...dar, mai cu seama, dulapul cu "minuni" inchizand in el sub cheie, cel mai misterios parfum din lume...acolo isi tinea bunica medicamentele in cutiute mici, intr-o ordine perfecta, cremele de maini, de fata, in borcanase de sticla mata, sau colorata, sticlutele de parfum, bijuteriile si margelele, bomboanele in cornete de hartie, fotografiile cu oameni dragi si cartile postale cu iz vesel de vacanta, retetele scrise de mana, care valorau o avere, fiind pastrate cu evlavia cu care pastrezi manuscrise vechi...si cate si mai cate...acel parfum magic al micului ei dulap, nu am sa-l mai regasesc niciodata printre miresmele acestei lumi, a ramas undeva in trecut, legat de fiinta bunicilor mei, apartine casei lor si unui timp care azi nu mai e...
Iarna cu zapada e iarna cu adevarat...anul acesta a nins ca atunci cand eram copil.
Doamne, cum ne mai jucam ore intregi pe derdelus, cu saniutele, toti copii din cartier, ne legam unii de altii, si ne lasam la vale formand o omida uriasa, care se rasturna comic intr-o invalmaseala de fulare, manusi si fesuri, toate impletite de mainile indemanatice ale mamelor si bunicilor. Ne bateam cu bulgari, pana ne intepeneau mainile si faceam oameni de zapada, pentru care sacrificam cate un fular sau un morcov din rezerva mamei. Eram uzi si inghetati, zapada forma la un moment dat o platosa alba prin zonele de conflict, dar, nici ca ne pasa, ajungeam acasa seara tarziu cu obrajii rosii, cu degetele ca vreascurile de tepene, cu nasurile curgandu-ne zdravan, dar eram mult mai sanatosi, stiam sa ne distram si aveam o groaza de prieteni. Parintii ne scuturau de zapada in prag, dupa ce bocaneam zdravan cu bocancii pana ajungeam in usa, era un adevarat ritual, la sfarsit intra sania grea, cu talpi de fier slefuite de tata la fiecare inceput de sezon...
Iar bradul, oricat de triste erau vremurile, nu lipsea, un brad mare si frumos, care mirosea de te innebunea si caruia tata ii cioplea tulpina ca sa incapa in suport. Il impodobeam cu globuri delicate din sticla si cu ghirlande din hartie colorata pe care le facusem la scoala, cu beteala si cu lumanari mici adevarate si cantam colinde, in timp ce in casa mirosea a prajituri...
In Ajunul Craciunului e ziua mea, asa ca toti veneau la noi, iar casa se umplea de cei dragi, masa era plina de bunatati, si imi aduc aminte ca mama imi facea un tort imens de frisca ( din smantana adevarata, nu ca aia la plic) ornat asa frumos si alb ca zapada...Primeam cadouri, mai ales noi copiii, iar la usa sunau colindatorii... Mergeam si noi cu colindatul, impreuna cu prietenii ca sa ne mai facem curaj, repetam inainte, ne pregateam recuzita, faceam chiar si un scenariu, iar banutii pe care ii castigam erau un bun prilej de a invata cum sa ne gestionam un mic buget.
Perioada Craciunului mi se pare cea mai frumoasa din an, mai ales daca esti copil sau ai copii...
Magia sarbatorilor ramane o magie daca te straduiesti si vrei intr-adevar asta, pentru tine si pentru cei dragi.
In casa mea de Craciun o sa miroasa a prajituri cu nuci si ciocolata, a portocale, a vin fiert cu scortisoara, o sa aprind lumanari cu lumina calda, iar bradul o sa-l impodobesc cu decoratiuni pictate sau cusute de mana mea. O sa astept sa imi treaca pragul cei ce ma iubesc, o sa ma gandesc la prietenii dragi de departe, o sa ma rog sa ma ierte cei carora le-am gresit si nu in ultimul rand o sa il aduc cumva pe Mos Craciun in casa mea pentru copilul meu si pentru copilul care a ramas in mine...

Despre traditii romanesti

Vineri seara in apartamentul meu de bloc miroasea a vin fiert cu miere si scortisoara si a paine facuta in casa.

La Pro TV incepea invariabial "Dansez pentru tine". De obicei inregistrez emisiunea si ma uit cand am timp, deruland nesfarsitele calupuri publicitare si ceea ce nu ma intereseaza in mod deosebit din program. Dar decid, in timp ce mai faceam cate ceva prin casa, sa urmaresc emisiunea in direct.

Stiam ca din programul serii va face parte si folclorul, ca de altfel in fiecare sezon. Nimic extraordinar, mi-am zis, dar am avut parte de o mare surpriza. De aceasta data au fost prezentate datini si traditii populare romanesti, iar concurentii le-au pus in scena, alaturi de ansambluri renumite din tara, sub stricta supraveghere a lui Marin Barbu.

Privindu-i, am reusit cu greu sa-mi stapanesc emotiile. Apoi am simtit o revolta si o ciuda imensa pe toti cei care conduc tara asta, pentru ca nu au facut nimic sa promoveze, sa pretuiasca si sa profite intr-un sens constructiv, de ceea ce avem noi mai scump - oamenii extraordinari de talentati, traditiile vechi de secole, cantecele cu talc, doinele, frumusetea satului romanesc, mestesugurile invatate in ani grei de munca si transmise din tata in fiu sau de la mama la fiica dupa caz, maiestria celor care au cladit o istorie, de care ar trebui sa fim atat de mandri!

Avem o comoara si tare ne mai batem joc de ea!

Ma gandeam la cat ar da altii sa aiba ce avem noi, cat de incantati ar fi strainii sa vada toate astea, sa traiasca magia sarbatorilor sau a unei nunti in peisajul pur al satului romanesc autentic. Ma gandesc la Maramures, la Bucovina, si la multe alte locuri din tara, unde oamenii mai tin la traditii si pastreaza inca focul viu si cald in vetrele lor.

Nici nu banuiam ca pot privi la o televiziune comerciala, o reflectare atat de frumoasa a traditiilor si datinilor romanesti...parca dintr-o data mi s-a deschis o fereastra catre trecut, am admirat costume populare lucrate cu o maiestrie rara, unele piese avand o vechime de zeci de ani, am vazut dansuri de prin toate zonele tarii, precedate de scene specifice fiecaruia in parte.

Asa mi-am adus aminte de ia mea de borangic, brodata cu trandafiri moldovenesti, veche de aproape un secol, cumparata de la Muzeul Taranului Roman. O mica opera de arta...

Suntem slabi. Suntem prea mici, sau prea neinsemnati. Dar, poate ca nu e chiar asa. La urma urmei, avem mai multa putere decat tinerii de acum 20 ani, care nu aveau decat sufletul lor cald, dorinta de libertate si un dram de speranta. Si totusi au reusit! Noi avem blogurile, facebook-ul si un milion de alte mijloace ca sa reusim ceva, pana nu va fi prea tarziu.

S-au luat multe note de 10 la proba de folclor la "Dansez pentru tine". Poate concurentii au simtit ca merita sa dea tot ce e mai bun din ei, poate ca sufletul le-a vibrat alftel in acele clipe...nu stiu..

Dar a fost o seara magnifica care mi-a ramas in amintire pentru mult timp de-acum incolo.

Chipuri din mocirla

Nu mi-a placut niciodata politica. Nu m-am avantat niciodata in discutii si dezbateri pe teme politice. Opinii si pareri am avut, dar am evitat pe cat posibil sa initiez, sa mediez sau sa intretin in vreun fel acest gen de subiecte...

Implineam 14 ani in decembrie '89 cand a inceput Revolutia. Imi aduc si acum aminte de orele petrecute in fata televizorului, de sperantele pe care mi le facusem atunci intr-un viitor mai bun. Un viitor mai luminos castigat cu pretul vietii atator tineri nevinovati, care au murit in acel decembrie trist si cumplit de sangeros. Imi mai amintesc si de teama permanenta, pe care am trait-o in anii de comunism, de toate privatiunile acelor vremuri. Cat de vie am in memorie emotia pe care am simtit-o cand am votat pentru prima oara, credeam sincer ca voi putea sa schimb ceva din viitorul meu.

Rand pe rand, in toti anii care au venit, am trait multe dezamagiri, am aflat lucruri pe care nu le stiam atunci cand eram copil, despre jocuri de culise, despre marile ambitii ale oamenilor care ne conduc, despre afaceri de milioane, despre santaj, despre coruptie...

Nu am suportat niciodata sa ma uit la emisiuni politice, inevitabil discutiile deraiau de la subiect si deveneau violente in acuze, degenarau in lucruri care ma oripilau de-a dreptul...ma saturasem de promisiuni mincinoase, de limbajul emfazic, de atata aratat cu degetul catre adversarul politic, pana mai ieri prieten la catarama, de turnatorii si de multe altele asemenea. Am incercat sa inteleg, dar in cele din urma am esuat lamentabil intr-o singura concluzie - "noi, romanii, nu suntem in stare sa ne conducem singuri". Cred ca avem innegalabilul talent de a ne da cu stangul in dreptul.

Nu stiu daca solutia ar fi sa fim condusi de o familie regala, asa cum sunt conduse alte tari, demne de respect, din restul Europei, dar ar fi o idee...

Nu stiu nici daca, ar putea exista conducatorul ideal pentru Romania, unul care sa nu aiba interese meschine, sa nu se gandeasca la capatuiala pe spatele tarii, care sa conceapa pe termen lung o strategie care sa ne scoata din...stiti voi ce, care sa puna Romania in valuare si sa-i pretuiasca valorile.

Stiu sigur un lucru - niciunul din candidatii pe care il vom alege ca presedinte, nu ma cunoaste, nici pe mine, nici pe vreunul dintre voi, am impresia ca sunt total rupti de realitate, de realitatea mea si a voastra. Eu au realitatea lor, sunt orbi si sunt surzi la ce se intampla in rest. Ei habar n-au in ce fel de Romanie vreau sa traiesc eu...

Mi-am lasat masina mea cea noua, in parcarea unui bloc de locuinte din Braila, pret de o ora, iar atunci cand m-am intors, am gasit-o zgariata pe ambele portiere, cu oglinda si stergatoarele date peste cap.... Asa ceva, nu cred ca se intampla intr-o tara civilizata. Sau poate ca se intampla, dar acolo exista o lege si o politie care te protejeaza de vandalism. In Romania in care traiesc azi, nu pot sa ma bazez nici pe politie, nici pe dreptate. In consecinta, cred, ca va intra in functiune legea "care pe care" sau a razbunarii. Adica, "filat" posesorul masinii caruia i-am "luat" locul de parcare, apoi aplicata de mine personal pedeapsea cuvenita: taiat cauciucurile , zgaraiat masina, stropit cu acid peste vopsea, infundat teava de esapament cu spuma poliuretanica (mi-au dat unii sugestii si idei)...etc. Nu stiu daca o sa pun in aplicare tot acest plan diabolic, inca mai reflectez asupra lui, dar, desigur, nu am luat nici o clipa in calcul, ca as putea depune o plangere la politie, ar fi inutil, binenteles! Daca ma gandesc bine, mai mult ca sigur ca m-ar scoate pe mine vinovata...ca am parcat acolo si nu in aer, ca exist, ca respir, ca....sunt sigura ca ar ar gasi ei un motiv, pe cat de tampit pe atat de plauzibil...

Asta nu e Romania in care vreau eu sa traiesc! Romania mea nu e a golanilor, nici a infractorilor, nici a femeilor ieftine cu pretentii de mari doamne, nici a inbuibatilor tupeisti, nici a celor cu pile si cu bani care pot cumpara orice, nici a nenorocitilor care ne omoara pe sosele si raman nepedepsiti, nici a politicienilor care dorm de-a dreptul in Parlament, nici a lupilor in blana de oaie.

Romania asa cum o visez eu, cred ca o sa ramana doar un vis frumos si ireal.

Pai, si atunci "eu cu cine votez?"... Probabil, cu cel mai gri dintre cei negri. De votat trebuie sa votez, nu-i asa ?, chiar daca o sa ma simt extrem de vinovata dupa aceea.

Chipurile acelea monstruoase din mocirla politicii romanesti, parca imi ranjesc, asigurandu-ma ca n-o sa vad in vecii vecilor, ceea ce, sper eu sa vad in tara mea. Imi zambesc la fiecare raspantie de drum, de pe afisele electorale lucioase si frumos colorate, platite de fraierii de noi, pe bani grei, mijind in coltul gurii un zambet fals si o promisiune pe post de slogan, demn de tinut minte si de inghitit nemestecat, pe cat posibil.

Caragilale a avut o sclipire de geniu, intuiind nehotararea si nedumerirea romaneasca, exprimate prin vocea personajului sau in stare de ebrietate, amintindu-mi de vorba aceea din batrani, ca"in gura copiilor si a betivilor e adevarul". Sau poate ca politica a fost mai mereu asa.

Deci, in cele din urma "eu cu cine votez?"

"Fabrici si uzine, ce oras frumos!..."

Apusul de ieri seara m-a surprins in oras...

Dupa ce am lasat-o in urma pe Cristina, cu care ma intalnisem pentru niste "chestii administrative", am virat spre faleza, fara nici un motiv plauzibil, puteam sa ma duc spre hypermaket si pe alt drum...si dintr-o data, tot cerul acela incredibil de toamna, mi s-a desfasurat inaintea ochilor. Era aproape noapte, dar spre apus, lumina inca mai stapanea cerul, dandu-i coloritul acela nepamantean... Turnul de Televizune m-a trezit la realitate, se ridica negru si amenintator pe fundalul de poveste a cerului acela dumnezeiesc de frumos. Era unul din acele apusuri pe care le vezi doar de cateva ori in viata, iar eu conduceam innebunita cu ochii pirotini pe cer, iar gandurile mi-o luasera razna, incercand sa gasesc locul ideal, de unde puteam sa-l savurez...pe dig, pe dig, repede, repede, trebuie sa ajung...si nu am aparatul foto la mine...ce ma fac?!... Il intrezaream printre blocurile comuniste si atat de gri de la marginea orasului si simteam ca-l pierd cu fiecare clipa care trecea...

Am ajuns cand era deja prea tarziu, spectacolul era la final si oricat mi-as fi dorit un bis, stiam ca nu aveam sa-l primesc. Norii negri sfasiau cerul, lasand in urma rani de lumina rosiatica prelingandu-se in apa verde si tulbure a asfintitului... Stelele licareau undeva in spatele meu si parca radeau de mine... Mi-au dat lacrimile de ciuda si mi-am zis ca o sa fie si altele, dar stiam ca adevarul nu sta tocmai asa.

M-am urcat in masina si m-am gandit ca, la cate am pierdut in viata, ce mai conteaza un apus?... Si dintr-o data mi-am dat seama ca urasc Galatiul dintotdeauna, pentru ca, aici nu poti vedea apusul ca in orice alt oras din tara asta... Si mi-am mai adus aminte de o fotografie, pe care acum n-o mai gasesc, o fotografie facuta acum multi ani, pe film. La acea vreme am numit-o "Fabrici si uzine, ce oras frumos!" ca in cantecul lui Andries. Pe fundalul apusului galatean se profila semet, degajand un aer poluat si comunist, Combinatul Siderurgic, iar printre furnale si cosuri de fum, soarele isi trimitea razele, asa cum o facea printre copacii padurilor de alta data...Si toata aceasta imagine "idilica" se reflecta odata cu ciulinii de pe mal, in Lacul Catusa, un paradis alta data, azi doar o groapa de gunoi...

Usa portierei s-a inchis incet si trist in urma mea si am mai stat asa o vreme pe marginea drumului, cu ochii pierduti pe cer...

Am plecat spre hypermaket cu gandurile blocate, am mers printre rafturi fara sa stiu ce vreau, m-am privit in oglinzile mari fara sa ma regasesc, am incercat sa imi amintesc ce trebuia sa cumpar, am zambit frumos la casa, am facut chiar si conversatie cu clientul nehotarat din fata mea, sub privire plictisite si obosite a casierei, am platit si am pornit spre iesire, stiind ca afara totul se terminase definitiv... Aerul rece al noptii m-a lovit in obraz, in timp ce luminile magazinului intunecau lumina lunii, intunecau stelele, frangand misterul noptii cu lumina lor rece si falsa...

Am mai ratacit un timp prin oras, parca nemaigasind drumul spre casa, nemaigasindu-mi locul pe lume, printre lumini si zgomote, printre oameni...

Am intrat pe usa casei cu ochii in lacrimi, ca un catel izgonit, dar intors spasit la stapan...

Despre viata si "neintelesuri"

Palma mea stanga are un secret; cineva cu destul de mult talent ar putea sa-l intrezareasca; uneltirea semnelor date de linii ce se intrepatrund ar putea descrie cumva, intr-un fel natang si copilaresc, viata mea viitoare, poate chiar si o parte din trecutul ei.

Dar, oare cum as putea crede, ca o invalmaseala de linii stranii detin misteriosul sens al vietii mele?

Cum ar putea o linie franta sa traseze calea dragostei ?...si cum ar putea aceste ramificatii si serpuiri sa contureze atatea trairi si sentimente, oameni dragi, pierduti, amintiri risipite, anii care au trecut si anii care vor veni?...

Am ridicat ziduri in jurul meu, altii s-au grabit sa puna si ei o caramida, poate mai multe, uneori a venit furtuna si le-a daramat, le-am ridicat din nou, alteori soarele a trecut peste ele, le-am facut mai inalte, cateodata ploaia a patruns prin firide, surpand fortareata in care m-a refugiasem...

Uneori, cand mi se pare ca viata si-a pierdut sensul, incerc sa deschid pumnul...palma se desface incet, iar ghemul incalcit de linii, se alinianiaza dintr-o data, ca un desen abstract, singura zamislire figurativa, concreta, dar fara de inteles a vietii mele... Imi privesc degetele, ca cinci semne de intrebare, inchizand intre ele campia vasta, brazdata de cararile tainice a vietii mele si nu gasesc nici un raspuns... Raspunsurile nu sunt acolo, nici nu ar putea fi si ma intorc din nou la inima mea, acolo le gasesc si le regasesc mereu, chiar de as reincepe cautarile de mii si mii de ori...

"...acopera-mi inima cu ceva..."

A venit toamna.

Si umbra trecutului din alta toamna, din alte vremi, ma bantuie din nou. Ca si cantecul lui Alifantis pe versuri de Nichita Stanescu.

Toamna imi deschide porti pe care nu am mai intrat demult. Imi lumineaza un ungher al sufletului pe care il credeam pierdut in intuneric. Ma imbata cu aerul ei bacovian, cu parfum de frunze moarte, murmurandu-mi descantece si vraji sub infriguratul cer, cu stele razlete si reci. Patrunde in fiinta mea, doar ca sa imi aminteasca ca a ramas acolo mereu, ca, de fapt nu a plecat niciodata, si ca, mai mult decat oricare alt anotimp, e parte din mine, iar eu sunt o parte din ea. Ma invaluie ca un cocon ceata mistica a diminetii de toamna, iar gandurile imi deraiaza inevitabil in ritm accelerat in trecut.

Toamna e mereu la timpul trecut, de parca simbolurile ei si-ar pierde semnificatiile la timpul prezent.

...Si umbra aceea, umbra altei toamne, si copacul trist de care imi rezemam tampla mai mereu, si ploile reci amestecate cu lacrimi fierbinti, sunt demult pierdute, dar revin mereu, cu fiecare toamna care va sa vina...

"...acopera-mi inima cu ceva

cu umbra unui copac

sau mai bine cu umbra ta..."

Poem de toamna

Zilele trec,

Pustiul ma cheama,

Clipa de-acum

Mi se pare

O geana de nor...

Ploaia ce-mi cade in suflet

E rece,

Se-anina de frunzele moarte

Si trece...

Ma-ntorc in trecut,

Cat as clipi,

Dar nu mai am loc

Pentru lacrimi amare,

Durere si

Un dram de noroc.

Despre moarte si alte "nimicuri"

Ea e inca in viata...priveste cu ochii mariti de groaza, lumea din jur, ascultand murmurul ei, in timp ce fire stravezii, aproape nevazute, se strang in jurul trupului firav, tesand o capcana din care nu mai poate scapa... In clipele acelea, ultimele ei clipe, mai are inca timp sa se gandeasca la tot...e o moarte lenta si sigura in lumina soarelui de dupa-amiaza.

Soseaua e neagra. E un drum al mortii, crucile insiruite de-a lungul ei, ca soldatii la apelul de dimineata, sunt din ce in ce mai multe, de la an la an. Dar, soferii grabiti, in dementa rutinei zilnice nici nu le mai vad, nu le mai aud vaietul de jale de la margine de drum. Si, dintr-o data, in rostogolirea masinii, pret de cateva clipe, care mi s-au parut o vesnicie, toata viata mi s-a derulat prin fata ochilor si am ramas undeva, suspendata in timp si in spatiu...apoi masina s-a oprit brusc pe o parte, intr-un sant de pamant de la marginea drumului...

Timpul e o capcana, cu fire stravezii, aproape nevazute, care urzesc un loc, din care te zbati cu putere sa evadezi.

Ea nu se mai zbate in capcana ei de matase. A ramas asa, suspendata, iar vantul o leagana usor intre legaturile calestii albastre din curtea cetatii. Se lasa seara peste castel, ne strigam unii pe altii si coboram pe poteca care duce spre padure.

Ea a ramas in urma, iar cel care a tesut urzeala vine sa isi desavarseasca opera...