duminică, 17 ianuarie 2010

Resemnarea e un fel de sinucidere?


Intr-o zi sper sa pot zbura.
Peste tot si peste toate.
Dincolo de nori, cat mai aproape de soare.
Spre cerul albastru, spre visele pe care le-am avut deseori.
As vrea sa urc spre inaltimile din sufletul meu, fara sa imi fie teama ca cineva ma va striga din urma si ma va face sa ma intorc.
Intr-o zi, candva, sper sa nu ma mai doara.
Poate ca intr-o zi ranile se vor inchide, vorbele vor fi uitate, lacrimile nu vor mai gasi nici un drum.
Intr-o zi, poate ca voi gasi calea, care va merge numai inainte.
Incerc sa ma resemnez si nu reusesc...
Resemnarea e un fel de sinucidere?

3 comentarii:

Mirela Momanu spunea...

Se zice ca lumina genereaza atmosfera si stare...si e atat de minunata lumina surprinsa de tine!
Nu te lasa cuprinsa de tristete si resemnare, accepta si mergi mai departe! Maine vei zambi:)

Eva spunea...

Multumesc, Mirela...te-am gasit destul e tarziu printre bloguri...
Noroc de prieteni, ,mai noi si mai vechi care imi sunt mereu aproape...cata putere pot sa iti dea cuvintele celorlalti uneori!
Poate ca m-am resemnat cu multe, dar nu ma pot resemna cu toate...atat timp cat va fi mereu ceva frumos aproape, o inima buna, o imagine, o strop de soare, inseamna ca mai am pentru ce merge mai departe. Daca e adevarat ca fiecare sfarsit e un nou inceput inseamna ca si asta e o cale...

Caver spunea...

Rănile se închid cu timpul, durerea trece. Din nefericire cum creste numărul rănilor, cum se îngroșase crusta pa răni uităm sa zburăm. A uita ce este rău e bine, dar mult mai bine e să ne amintim fără durere, și să învățăm din fiecare rană. Până ajungem aici durerea e inevitabilă. În fiecare zi sorele trebuie să apună ca în ziua următoare să poată răsări. Timpul rezolvă multe...