Ape adanci

Pe care plutesc visele noastre...

Pe fundul carora zac esuate corabii cu incarcaturi pretioase...

Ape adanci si atat de limpezi pe vreme frumoasa... In care se oglindesc toate clipele fericite, unice ale vietii noastre... Si reflectate de lumina soarelui, se pierd catre alte maluri, purtate de valuri una cate una...

Ape tulburi pe vreme de furtuna...

Ape adanci, in care ne scufundam toata durerea, ne inecam toate tristetile, dezamagirile, sperand sa nu mai iasa niciodata la suprafata...

Calatori pe pamant ajungem pe tarmuri pe care am vrea sa poposim la nesfarsit, dar ne lasam dusi de val, ne lasam purtati de vant, fara sa stim ce ne asteapta dincolo de linia orizontului...
Traim? Nici noi nu mai stim...

A venit clipa

Azi s-a intamplat ceva extraordinar! Nu, nu s-au aliniat planetele, nu s-a deschis cerul, nu am intalnit pe nimeni special, nu am primit nimic pentru nimic...

A fost o zi obisnuita, ca multe alte zile din viata...

Si totusi, in timp ce toamna cobora in mine si in jurul meu cu o precizie cum nu am mai vazut, am realizat ceva. Nimic pe lumea asta nu se naste fara durere. Nici macar o noua viata. Iar daca durerea are calitatea de a purifica orice suflet, oricat ar fi de chinuit, atunci as putea sa spun ca nimic pe lumea asta nu e lasat fara rostul lui.

Totul a inceput in jurul pranzului, intr-o librarie din centrul orasului, dupa ce am cumparat o carte, recomandata de Semy, prietena mea din celalalt capat al tarii, cu precizarea ca "Eva, parca a fost scrisa de cineva care te cunoaste!". Nu o sa dau numele cartii, tocmai fiindca e atat de celebra incat nu-i mai trebuie propaganda in plus si aici. Pastrand acest anonimat, imi protejez intr-un fel si intimitatea fiindca spre marea mea surpriza si incantare, Semy chiar avea dreptate.

Am iesit din librarie cu cartea in mana, creioanele colorate pentru Stefan in geanta si capul in nori... Manuta lui calda in mana mea m-a adus cu picioarele pe pamant. "Mami, vreau pufuleti!" Am cumparat pufuleti si ne-am asezat tacuti pe o banca. Am rupt sigiliul rosu pe care scria ca e un bestseller si in timp ce punga de pufuleti se golea cu repeziciune am citit primele randuri...

Pana spre dupa amiaza citisem o treime din ea...

Spre seara, in drum spre parc, s-a intamplat acel lucru extraordinar. In timp ce eram la volan si vantul parfumat de toamna imi ciufulea parul , am simtit ca nu mai simt nimic. Durerea disparuse. Imi apartineam cu totul si acea senzatie de liniste si de calm ma uimea in aceasi masura in care ma facea si fericita. Era ceva neobisnuit, si desi eu paream aceasi, totul se schimbase. Norii rosietici peste Muntii Macinului, apusul, parcul, Dunarea cu faleza ei frumoasa, toate erau la locul lor, acolo unde le stiam, dar eu ma simteam intr-o lume cu totul noua. Incepand o viata noua. Din acea clipa.

Cand am ajuns acasa ma astepta un mesaj plin de caldura de la Semy. Nu mai stiam nimic una despre alta de mai bine de o luna.

Azi le multumesc prietenelor mele fiindca dragostea si devotamentul lor m-au tinut in viata mai mult decat am reusit eu insami uneori!

Viata e cu adevarat uimitoare! Fiindca, desi in absurditatea noastra omeneasca ne trece prin cap uneori sa renuntam la ea, ne da suficienta motive sa o pastram si chiar sa ne bucuram de ea!

Despre nemurire

Cand treci prin viata, facand ceea ce e bine dupa regulile celorlalti ti se pare ca esti pe drumul cel bun. Chiar crezi ca esti fericit, fiindca ai aprobarea tuturor.
Viata pare ca merge asa cum trebuie, dupa un plan bine stabilit, intr-o directie deja stiuta si acceptata ca si cand, nu ar fi fost si alta cale de urmat.

Bine, uneori, in lungile clipe cu tine insuti te intrebi daca asta iti doreai cu adevarat? Raspunsurile posibile te ingrozesc, ele suna ca o sentinta si atunci le arunci miseleste intr-un colt al sufletului pentru mai tarziu.
Dar intrebarile cu raspunsurile lor revin cu obstinenta, mai ales in momentele de slabiciune, chiar atunci cand esti mai putin pregatit sa le infrunti... Si le izgonesti iar, spunandu-ti cu un dispret calculat ca erau doar niste iluzii, niste vise irealizabile, niste prostii adolescentine, iti tot repeti ca viata nu e asa, ca nimic din ceea ce sperai odata nu ai fi putut avea.

Desertul e atat de frumos, de calm, dar tot un desert ramane... calatorind prin viata, simti arsura dogoritoare a soarelui direct in crestet, nu te poti ascunde nicaieri, pana la umbra oazei e cale lunga si pare ca se departeaza cu fiecare pas pe care il faci sa ajungi la ea...
Anii trec si tu ratacesti, cu gandul departe la mirajul fetei Morgana...
Dar ea e mereu cu tine, fiindca o porti in suflet. Pe taramurile ei se regasesc toate visele tale, tot ce ai cladit in anii in care erai liber in fata vietii. Anii in care ii auzeai pe ceilalti doar in departare, ca pe un ecou. Atunci nu stiai, dar puteai sa adormi ecoul acela pentru totdeauna.

Si dintr-o data, oaza care se apropie, nu se mai departeaza. Imaginea ei devine mai clara, capata contur, conturile cresc, devin reale si le poti atinge, le poti privi, cu privirea aceea care nu crede ca poate fi adevarat!
Te uiti in urma, pret de o clipa, iar desertul acela, care era viata ta pare acum foarte departe...

Ea iti da sa bei apa nemuririi, si nu te mai saturi, iar in oglindirea limpede si adanca a ulciorului iti vezi visele implinite, visele in care nu mai credeai. Iar viata ta de pana acum iti pare absurda si de neinteles... Oare de ce ai ratacit atata vreme? Raspunsul il stii, te doare, dar nu mai poti schimba trecutul.
In racoarea oazei se afla viata ta asa cum ai visat-o.

Desertul pe care l-ai lasat in urma te asteapta, te cheama inapoi, inca mai ai nisip in ochi si in inima, iti tulbura vederea si iti impietreste sufletul...

Si stii ca acum e prea tarziu, ca nu te mai poti intoarce... oare cum ai mai putea?

Dincolo de poarta

Pe poarta sufletului a intrat cineva...

Inauntru e intunerec de mormant.

Poarta nu mai pastreaza nimic din stralucirea de alta data... Nici ferecata nu mai e, cheia e demult pierduta, clanta nu se mai inchide...

Sufletul e undeva intr-un ungher, ascuns de razele soarelui, prins ca un cocon in panza paianjenilor negri ai mortii...

Dincolo de poarta se ascunde toata durerea lumii. Toata deznadejdea ei. Toate sperantele risipite si visele pierdute. Toate cuvintele rostite si nerostite. Toate minciunile. Si clipele furate...

Si dintr-o data cineva paseste dincolo de ea, in joaca, si intra odata cu tot soarele verii...

Pentru o clipa l-am vazut, o clipa cat toate clipele vietii! L-am recunoscut! Si apoi am orbit!

Si de acum incolo a ramas tot intunerecul...

In galop...

Aerul cald si dulceag al serii ma invaluie brusc. Nu stiu exact a ce miroase faleza, dar cred ca au inflorit salcamii salbatici. Inca nu e vremea teilor.

Inima imi bate nebuneste. Plamanii nu fac fata efortului...inca. Ceilalti trec pe langa mine ca niste holograme, in timp ce alerg, fara nici o tinta, incercand sa nu ma gandesc la nimic. Dar totul ma ajunge din urma indiferent cat de repede fug...

In timp ce alerg incerc sa gasesc un punct de sprijin in fiinta mea. Sau macar sa imi pun gandurile intr-o ordine proprie, pentru altii de neinteles. Obosesc. Nu am mai facut demult efort sustinut. Imi simt muschii, fiindca ma dor. E o senzatie placuta, de durere, anuland alta durere. Nici macar nu mai stiu de ce am plecat de acasa. Stiu ca era ceva dureros.

Oamenii reusesc mereu sa te raneasca, intr-un fel si fiindca ii lasi sa o faca. Cand aveai impresia ca poti sa iti tragi rasuflarea, tocmai atunci nu trebuie sa ratezi un nou start...si galopezi nebuneste pana ajungi la o noua linie de sosire. Uneori nu te asteapta nimeni acolo. Alteori, cineva te priveste de pe margine, altcineva te incurajeaza, cineva iti tine pumnii stransi. Uneori speri ca, la final, cineva isi va deschide sufletul si te va astepta cu bratele intinse, in timp ce il privesti fara sa mai poti spune nimic fiindca...nu mai ai rasuflare.

Eu inca nu m-am oprit din alergat...

Moartea vine prin SMS

Se spune ca sufletul deschide calea tuturor bolilor. Nu stiu daca e asa, nici nu stiu daca un suflet chinuit, singur sau pur si simplu trist isi lasa trupul care il poarta la voia intamplarii si a durerii...

Stiu doar ca atunci cand sunt bolnava ma simt mai aproape de moarte ca oricand...
Parca simt toata slabiciunea suferinzilor lumii...

Nu e decat o raceala, o stare de nesfarsita oboseala, cu dureri in tample, ochi arzand de febra si maini tremurande. Nu ma simt in stare sa fac nimic, parca e sfarsitul lumii si am lasat atatea lucruri neterminate, neduse la bun sfarsit... abia acum imi dau seama cat de slaba sunt in fata unui trup care nu ma mai asculta, pe care nu il inteleg, care ma face sa ma simt atat de neputincioasa. Si dintr-o data spectrul ingrozitor al mortii imi apare in fata ochilor cu toate scenariile pe care le presupune. In principiu stiu ca o sa ma fac bine, e doar o raceala, imi spun, o sa treaca in cele din urma...si totusi nu ma pot linisti.

Am o relatie destul de ciudata cu Moartea. Ne-am intalnit total intamplator de cateva ori. Atunci m-a luat prin surprindere, m-a salutat in treacat, dar m-am facut ca n-o vad si am mers mai departe pe drumul meu. De vreo doua ori a incercat sa ma opreasca barandu-mi calea, dar am reusit sa o dau la o parte, fara sa privesc inapoi. Alta data am cautat-o eu. Dar nu era in locul stiut. O fi avut alte treburi, cu altcineva. Am facut stanga imprejur si am plecat fara sa mai stau sa o astept. Nici nu mai aveam de ce. Ma razgandisem. Nu mai vroiam sa o intalnesc.

Dar azi, oricine poate sa stie cu certitudine cand va veni, doar printr-un simplu SMS. Daca curiozitatea a omorat pisica, iar nu stiu, dar daca vrei sa afli cu precizie data mortii tale da o cautare pe internet. Se fac niste calcule rapide si stupide dupa niste parametri ilogici si total aleatorii si gata! Ai aflat! Bun! Si mai departe?! Asta este intrebarea!

Eu una nu vreau sa stiu cand o sa mor. Din o mie si una de motive.

Azi ma simt rau. Chiar groaznic pot spune, desi termenul in sine e relativ. Clar, nu o sa mor dintr-o nenorocita de sinuzita, exista o doamna farmacista care m-a salvat cu aceasta ocazie, cu un antibiotic scump si alte cateva pastile, dar mi-e atat de rau, incat stau si ma gandesc cum trebuie sa se simta oamenii care sufera de boli cumplite in spitalele patriei noastre dragi...

Si iar imi aduc aminte de sufletul meu. Temperatura a ajuns la 40 de grade, aproape nu mai are suflu, delireaza, iar in cele din urma isi pierde cunostiinta... Nu exista nici o pastila pe lume care sa vindece un suflet chinuit. Sa il salveze, sa il readuca la viata. Nu exista nici o metoda de resuscitare. Se zbate singur in ghiarele mortii si duce o lupta pe care uneori o castiga sau o pierde.

Se poate trai cu un suflet mort intr-un trup viu?

...

Duca-se in vant cununa de stele...

Purtate prin lumea larga

Parti de lumina din mine

Se vor stinge pana la urma...

Un simplu joc

Si sufletul meu e gol

L-ai pustiit cu o singura rasuflare

Si acum razi amuzat...

M-ai risipit prin vreme

M-ai pierdut printre cuvinte

Mi-ai luat lumina

Mi-ai lasat intunericul.

Si un trup fara suflet

Esti fericit?

Words

Atunci cand doare, iar unele vorbe ranesc atat de tare, incerc sa imi aduc aminte ca pe lume mai sunt si cuvinte frumoase...doar ca mai intarzie o vreme sa apara...

Intotdeauna e cineva care se va simti puternic fiindca te-a ranit. Incerci sa ii lasi in urma, nu iti vine sa crezi ca le-ai zambit candva, ca le-ai spus la randul tau cuvinte frumoase, in care ai crezut...

Uneori te ranesc fiindca tac. Fiindca nu mai dau nici un semn de viata. Nu mai stii nimic de ei, pana intr-o zi cand apar asa ca din neant, ca si cum Universul s-ar fi oprit la clipa in care au disparut. Si cred ca nimic nu s-a schimbat. Dar totul e schimbat, si tu si viata ta din care ei nu au mai facut parte, fiindca au ales sa fie asa.

Si rostesc cuvinte. Cu care cred ca te pot intoarce din drum. Aproape ca nici nu auzi ce iti spun. In ultimul timp tot ce ai auzit a fost doar tacerea lor. Si acum iti iti rasuna in urechi vorbele nespuse, dialogurile pe care le-ai purtat cu tine insati cat timp au fost plecati din viata ta.

Si apoi vin din nou cele care dor. Ti le scriu, ti le arunca in obraz, le rostesc doar ca sa te doara. Dar nu sunt martorii acestei suferinte. O savureaza de la o distanta sigura, banuind-o doar, sperand sa isi fi atins scopul. E o lasitate fara seaman. O confruntare directa i-ar dobora cu siguranta, pentru ca stiu ca si tu ai cuvinte.

Dar azi eu am ramas fara ele. Nu am decat convingerea ca as fi putut avea ceva de spus. Si as fi putut rani, daca asta as fi vrut.

Si nu stiu de ce ma simt singura pe lume...

Despre suferinta si despre iertare

Oamenii isi fac unii altora lucruri cumplite.

Una este sa te consolezi cu credinta in Dumnezeu, alta e sa te impaci cu ele...

Eu nu mai sunt

Soarele meu a apus.

S-a dus incet si tacut, dincolo de orizontul intunecat. A lasat in urma pe cer, destramate, visele mele, ca niste fuioare de fum sangeriu, ca si cum nici nu ar fi fost.

Se lasa noaptea.

Rasare luna ca un sicriu de argint plutind in deriva in apele negre si sinistre ale noptii, purtand un trup de lumina spre moarte.

Singura stea de pe cer, undeva in stanga jos e un reper sigur catre iadul cel mai adanc...

Eu nu mai sunt. E doar o umbra tot ce sunt. O umbra ratacind prin noaptea neagra fara stele si fara sfarsit...

Noapte buna!

Undeva jos, undeva sus

Nefericirea e o stare de bine!

Cand esti pe fundul prapastiei stii ca mai mult de atat nu poti cadea. Poti eventual sa strigi dupa cineva sa iti arunce o franghie, sa te traga afara la lumina, catre cerul albastru, inalt...

Sau poti orbecaind sa incerci sa urci singur la suprafata. Sau mai poti ramane acolo o vreme...sa iti lingi ranile...

Nefericirea te faci sa simti ca esti inca in viata, te doare atat de mult, incat nu poti ignora asta. Iar amintirea unor clipe fericite transforma durerea in delir.

Nefericirea e constructiva. E inspirata. Te face sa doresti, sa urasti, sa plangi, sa fugi, sa creezi, sa simti...cui naiba ii pasa de cei fericiti? Nefericirea, cu dramele ei, e cheia marilor creatii ale lumii...

Nefericirea are in ea ceva bun. Precum are un inceput trebuie sa aiba si un sfarsit. Deci, nefericirea e optimista! E, in sinea ei, o asteptare in stare latenta...

"Primavara deprima mai tare ca toamna"...oare asa o fi?

Dimineata de martie

Cafeaua s-a racit pe masa.
Painea a sarit din toaster.
"La revedere, mami!" mi-a spus iesind pe usa, in drumul lui spre scoala...
Aceleasi ferestre mari pe care azi nu intra soarele.
Aceleasi gesturi...aceeasi oglinda, din fiecare dimineata a ultimilor ani, in care ma privesc, grabita, urmand aceeasi rutina de fiecare zi...
Aceeasi pereti...fotografiile in care zambesc...de ce nu recunosc nimic?
Din care viata fac parte toate?
Oare traiesc?
Sau sunt doar o umbra vie?...
De unde senzatia de plutire peste gol?
Inchid usa in urma mea si pasesc printre oameni. Din nou. Ca in fiecare dimineata.
Cerul e de plumb greu. Frigul de martie ma insoteste ca un tovaras credincios... Cat de aproape imi pare acum povestea fetei mosului imbracata in rochia ei de hartie, infruntand gerul cumplit de la inceput de primavara si ura Babei Dochia...

Despre sfarsit

Sunt ceea ce sunt...

Nu ma pot ascunde.

Nu pot sa mai respir.

Simt ca ma sufoc.

Nu imi gasesc linistea. Sunt intre doua lumi, dar niciunde...

Nu pot sa schimb nimic. Nu pot sterge amintiri, nu ma pot ascunde de mine insami, dar nici nu ma regasesc nicaieri...

Vin din intuneric, orbecai inca pe margini de prapastii, alaturi de golul infinit, nu gasesc lumina...oare atat de departe e?

Nu aud pe nimeni, e totusi e un tumult nesfarsit in jurul meu...sunt printre oameni, dar ratacesc aiurea printre ei...

Sunt ceea ce sunt acum...si nu imi aduc aminte aproape nimic despre mine...

Incerc sa fug din mine insami, incerc sa las in urma tot, dar ma ajung din urma, ma trag inapoi, intr-un vartej ametitor, ma sfasie, ma ranesc, nu ma lasa sa merg mai departe...

Despre durere

Soarele in camp...

Moare incet, sfasiind campia cu ultimele lui raze...prea slabe sa imi incalzeasca sufletul...

Ranile uitate, sangereaza iar...

Campia se transforma dincolo de privirea mea, intr-o mare fara valuri, o mare nesfarsita, o mare neagra, adanca, plina de amintiri, o mare de lacrimi amare.

Drumul gri serpuieste prin campie, e un drum care nu duce nicaieri...oare unde plecasem? Unde vroiam sa ajung? La cine, la ce?

Soarele in stanga mea...m-a oprit din drum... Nu stiu de ce. Poate ca stia ca la capat de drum nu ma astepta nimic. Ceea ce cautam nu era acolo. Nici inapoi. Era in mine insami, o cautare, o asteptare si mult frig. Oare va veni vreodata primavara cu adevarat?

Pentru ele

Pentru ele...

Pentru ca intr-un sfarsit va veni si primavara...si o sa infloreasca sub pasii lor strazile gri ale oraselor...

Pentru ca primavara e a femeilor si numai a lor...a femeilor frumoase la trup si frumoase in suflet...

Pentru ca imi iubesc prietenele, pentru ca admir femeile, fiindca sunt fiinte minunate, fragile si vulnerabile uneori si fiindca, desi sunt ranite deseori, merg mai departe prin viata cu zambetul pe buze si sufletul frant...

Fiindca isi pastreaza misterul, fiindca imprastie o boare parfumata peste lume, fiindca rad cand le vine sa planga, fiindca sunt frumoase si dimineata si seara, fiindca au copii, fiindca iubesc nebuneste...si se pierd iubind...

Sfarsitul sfarsitului

E o "chestie" stupida.

Pe care am auzit-o de multe ori ridicand semne de intrebare, cautand raspunsuri, deseori incerte, care iti dau fiori si te lasa fara sange in vene...

"Ce ai face daca maine ar fi ultima zi din viata ta?" sau "Ce ai face daca ai afla ca mai ai de trait un an sau doi?"

Tot aud, total intamplator, in ultima vreme despre sfarsitul sfarsitului...

Nu stiu, zau, ce as face...nici nu as stii probabil, cu ce sa incep mai intai...

Imi aduc aminte despre ce a spus Cabral la un moment dat, pe blogul lui..."Daca viata e scurta, de ce facem atat de multe lucruri care nu ne plac si nu facem atat de multe lucruri care ne plac?"

Chiar asa! Oare de ce? Eu nu am gasit inca, raspunsul la aceasta intrebare, nici la cele de mai sus...Voi?...

Dar "ochiul Lui Dumnezeu", care ne vegheaza pana si cel mai tainic colt al sufletului, se pare ca, ramane treaz... Noi continuam sa dormim un somn al uitarii de noi insine...

Sfarsitul sfarsitului va veni pentru toti, intr-un fel sau altul, mai devreme sau mai tarziu...

Resemnarea e un fel de sinucidere?

Intr-o zi sper sa pot zbura.

Peste tot si peste toate.

Dincolo de nori, cat mai aproape de soare.

Spre cerul albastru, spre visele pe care le-am avut deseori.

As vrea sa urc spre inaltimile din sufletul meu, fara sa imi fie teama ca cineva ma va striga din urma si ma va face sa ma intorc.

Intr-o zi, candva, sper sa nu ma mai doara.

Poate ca intr-o zi ranile se vor inchide, vorbele vor fi uitate, lacrimile nu vor mai gasi nici un drum.

Intr-o zi, poate ca voi gasi calea, care va merge numai inainte.

Incerc sa ma resemnez si nu reusesc...

Resemnarea e un fel de sinucidere?