Lacul lebedelor

A fost o poveste frumoasa... Pe care am trait-o aievea!

Pentru cineva care a facut cativa ani de balet clasic si visa sa devina o mare balerina, aceasta poveste nu s-a incheiat. Viata imi ofera infinite momente frumoase care ma fac sa imi aduc aminte de visul meu.

Incredibila Africa

Pentru mine Africa a fost si a ramas un vis si o enigma.

Nimic din ce stiam si imi imaginasem despre acest continent nu m-a pregatit pentru ceea ce aveam sa vad de la mii de metri altitudine, in timp ce avionul plutea pe deasupra unor peisaje ce pareau niste desene abstracte, in culori ireal de frumos armonizate.

Tarmul Africii mi-a aparut luminat de razele soarelui printre nori. Uitasem sa clipesc. Ma facusem una cu hubloul si avionul cu tot cu pasagerii lui, era undeva in trecut, intr-un alt univers...

Daca as fi putut as fi cuprins toata acea imagine magnifica intr-o privire, intr-un singur cuvant, intr-o singura fotografie...

Ce am trait in acea clipa nu poate fi descris in cuvinte.
Probabil, cele cateva imagini pe care am reusit sa le captez cu modestul meu obiectiv, va vor putea descrie mai bine ceea ce am simtit.

Tot ce mi-a ramas in minte, dupa calatoria deasupra Africii, materializat intr-un singur cuvant e "incredibil"!

Praf de stele / Stardust

A durat exact o clipa... O clipa de magie pura! Prima stea cazatoare a vietii mele!

S-a intamplat in aceasta noapte. Pare ca oricare alta noapte din miile de nopti ale vietii.

Dar in noaptea asta mi-am pus o dorinta. Una frumoasa si calda! Nu stiu daca se va implini, dar o sa sper, fiindca de cele mai multe ori, in clipele grele ale vietii mi-a ramas doar speranta.

Eram in camp sub cerul plin de stele, impreuna cu copiii deja somnorosi si amandoua am intampinat minunea luminoasa cu strigate de bucurie!

Acum cateva zile ii dadusem Cameliei un plic de la Florenta in care erau cateva scoici de la Marea Adriatica si cateva cuvinte: "...tot ce ne ramane sunt visele noastre si [...] restul e doar praf de stele..."

Raspunsul meu

Oare ce ne poarta prin viata, ce ne deosebeste de ceilalti, ce ne face unici, care sunt alegerile care depind de noi? Daca fiecare om are drumul lui, de ce sunt atatia care incearca sa-l abata de la el?
De ce se incranceneaza unii sa te faca sa traiesti dupa regulile lor si nu ale tale?
Intotdeauna facem greseli. Dar oare se poate trai fara asta, se poate supravietui intr-o lume facand intotdeauna ceea ce trebuie dupa regulile celorlalti? Poate ca da. Dar atunci viata ar fi atat de lipsita de sens!
Si de unde stii, ca ceea ce cred altii ca e bine sa faci, sa simti, sa actionezi, sa respiri, sa gandesti, sa iubesti, sa visezi, e ceea ce e bine pentru tine?
Oare ar trebui sa traiesti pentru ei sau pentru tine? Oare ar trebui sa te simti vinovat ca nu esti ca ei, ca nu simti ca ei, ca duci o viata incomoda si ca iti permiti sa privesti dincolo de limita orizontului?
Drumul meu e un drum anevoios. Pe alocuri se desprind tot felul de poteci si carari care ma fac sa ma abat de la traseul principal... asa si? Zabovesc uneori obosita la margine de drum... Nu ma intreaba nimeni daca imi e sete, daca imi e foame, daca vreau sa ma odihnesc... Impart uneori cu cate un strain umbra reconfortanta a unui copac, schimb o vorba, doua, poate si un zambet, ne luam la revedere si apoi plec mai departe. Din urma ii aud pe ceilalti cum imi dicteaza calea - "Ia-o la stanga, acum la dreapta, mergi inainte, tine-o tot asa..." Dar eu imi vad de drumul meu.
Intotdeauna vor fi unii gata sa te judece, fara sa te cunoasca, fara sa citeasca in sufletul tau. Fara sa incerce macar, ca inainte sa ridice piatra cu care sunt pregatiti sa te loveasca, sa te priveasca in ochi.
Ei stiu mai bine ce iti este drept sa traiesti, cand trebuie sa te gandesti la tine, care ar trebuie sa iti fie prioritatile, la ce ai voie sa visezi, si cand si cum.
Cineva mi-a adus aminte in seara asta de un mare adevar pe care l-a zis odata Cioran: "o existenta care nu ascunde o mare nebunie nu are nici o valoare". Iertati-ma ca sunt nebuna, dar asta sunt eu! Si daca visele mele sunt nebunesti, sunt ale mele, nu sunt ale voastre, si nu-mi aduc aminte sa va fi cerut sa visati odata cu mine!
Si daca ma simt libera, atunci sunt libera. Sa iubesc, fiindca dragostea nu e un prizonierat, nici macar dragostea pentru copilul meu, sa traiesc, fiindca am doar o viata si viata mea o pot trai doar eu, sa creez, ca sa daruiesc si altora din preaplinul sufletului meu, sa ma joc, sa visez, sa plec departe, ca sa am unde sa ma intorc, daca asta vreau!
Imi cer iertate, nu sunt perfecta! Am o milion de defecte! Dar toate astea ma reprezinta, fac parte din fiinta mea, ma fac ceea ce sunt, ceea ce am devenit si datorita celorlalti!
Eu o sa merg inainte pe drumul meu. Si nimic nu o sa ma opreasca! Pentru ca acela e drumul meu si nu al altcuiva!

Despre nemurire

Cand treci prin viata, facand ceea ce e bine dupa regulile celorlalti ti se pare ca esti pe drumul cel bun. Chiar crezi ca esti fericit, fiindca ai aprobarea tuturor.
Viata pare ca merge asa cum trebuie, dupa un plan bine stabilit, intr-o directie deja stiuta si acceptata ca si cand, nu ar fi fost si alta cale de urmat.

Bine, uneori, in lungile clipe cu tine insuti te intrebi daca asta iti doreai cu adevarat? Raspunsurile posibile te ingrozesc, ele suna ca o sentinta si atunci le arunci miseleste intr-un colt al sufletului pentru mai tarziu.
Dar intrebarile cu raspunsurile lor revin cu obstinenta, mai ales in momentele de slabiciune, chiar atunci cand esti mai putin pregatit sa le infrunti... Si le izgonesti iar, spunandu-ti cu un dispret calculat ca erau doar niste iluzii, niste vise irealizabile, niste prostii adolescentine, iti tot repeti ca viata nu e asa, ca nimic din ceea ce sperai odata nu ai fi putut avea.

Desertul e atat de frumos, de calm, dar tot un desert ramane... calatorind prin viata, simti arsura dogoritoare a soarelui direct in crestet, nu te poti ascunde nicaieri, pana la umbra oazei e cale lunga si pare ca se departeaza cu fiecare pas pe care il faci sa ajungi la ea...
Anii trec si tu ratacesti, cu gandul departe la mirajul fetei Morgana...
Dar ea e mereu cu tine, fiindca o porti in suflet. Pe taramurile ei se regasesc toate visele tale, tot ce ai cladit in anii in care erai liber in fata vietii. Anii in care ii auzeai pe ceilalti doar in departare, ca pe un ecou. Atunci nu stiai, dar puteai sa adormi ecoul acela pentru totdeauna.

Si dintr-o data, oaza care se apropie, nu se mai departeaza. Imaginea ei devine mai clara, capata contur, conturile cresc, devin reale si le poti atinge, le poti privi, cu privirea aceea care nu crede ca poate fi adevarat!
Te uiti in urma, pret de o clipa, iar desertul acela, care era viata ta pare acum foarte departe...

Ea iti da sa bei apa nemuririi, si nu te mai saturi, iar in oglindirea limpede si adanca a ulciorului iti vezi visele implinite, visele in care nu mai credeai. Iar viata ta de pana acum iti pare absurda si de neinteles... Oare de ce ai ratacit atata vreme? Raspunsul il stii, te doare, dar nu mai poti schimba trecutul.
In racoarea oazei se afla viata ta asa cum ai visat-o.

Desertul pe care l-ai lasat in urma te asteapta, te cheama inapoi, inca mai ai nisip in ochi si in inima, iti tulbura vederea si iti impietreste sufletul...

Si stii ca acum e prea tarziu, ca nu te mai poti intoarce... oare cum ai mai putea?