luni, 8 martie 2010

Despre sfarsit





Nu ma pot ascunde.
Nu pot sa mai respir.
Simt ca ma sufoc.
Nu imi gasesc linistea. Sunt intre doua lumi, dar niciunde...
Nu pot sa schimb nimic. Nu pot sterge amintiri, nu ma pot ascunde de mine insami, dar nici nu ma regasesc nicaieri...

Vin din intuneric, orbecai inca pe margini de prapastii, alaturi de golul infinit, nu gasesc lumina...oare atat de departe e?
Nu aud pe nimeni, e totusi e un tumult nesfarsit in jurul meu...sunt printre oameni, dar ratacesc aiurea printre ei...
Sunt ceea ce sunt acum...si nu imi aduc aminte aproape nimic despre mine...
Incerc sa fug din mine insami, incerc sa las in urma tot, dar ma ajung din urma, ma trag inapoi, intr-un vartej ametitor, ma sfasie, ma ranesc, nu ma lasa sa merg mai departe...

2 comentarii:

Anonim spunea...

Nu dispera... Prietenii iti sunt aproape... Zambeste si fi optimista...

Paul spunea...

Este firesc sa nu ne putem ascunde de trecut insa trebuie sa privim acum, in prezent, cu multa speranta spre acel viitor pe care sufletul si-l doreste.
Ar fi culmea sa-ti dau sfaturi tocmai eu ce ma aflu in situatia data, ce trec prin trairi asemanatoare, gasindu-mi refugiu pe ici colo...
Ai scris aceste ganduri tocmai de 8 martie cand chipul tau trebuia sa fie luminat de floarea ce-ti venea in dar, as vrea sa cred ca sufletul nu-ti este patruns de suferinta si ca doar umbra ei a poposit o clipa acolo unde in fapt zambetul trebuie sa statorniceasca...
Iti doresc sa ai parte de zile senine si luminate!