miercuri, 10 martie 2010

Undeva jos, undeva sus


Nefericirea e o stare de bine!
Cand esti pe fundul prapastiei stii ca mai mult de atat nu poti cadea. Poti eventual sa strigi dupa cineva sa iti arunce o franghie, sa te traga afara la lumina, catre cerul albastru, inalt...
Sau poti orbecaind sa incerci sa urci singur la suprafata. Sau mai poti ramane acolo o vreme...sa iti lingi ranile...
Nefericirea te faci sa simti ca esti inca in viata, te doare atat de mult, incat nu poti ignora asta. Iar amintirea unor clipe fericite transforma durerea in delir.
Nefericirea e constructiva. E inspirata. Te face sa doresti, sa urasti, sa plangi, sa fugi, sa creezi, sa simti...cui naiba ii pasa de cei fericiti? Nefericirea, cu dramele ei, e cheia marilor creatii ale lumii...
Nefericirea are in ea ceva bun. Precum are un inceput trebuie sa aiba si un sfarsit. Deci, nefericirea e optimista! E, in sinea ei, o asteptare in stare latenta...
"Primavara deprima mai tare ca toamna"...oare asa o fi?

2 comentarii:

Anonim spunea...

Ti s-a intamplat vreodata sa simti ca indiferent unde ai fi jos, sus, la mijloc, in urcare, in coborare, oricum, oriunde, nimic nu se schimba, nu se intampla, totul ramane la fel?
Este foarte enervant.
Chestia cu franghia consider-o rezolvata. Are 16 metri, diametrul 25 mm, din poliester si nailon, ocheti de 7 tone in capete, super tensionabila, foarte rezistenta. Chiar azi am scos un mini camion infundat tot in nisip pe malul marii. Provocator. O fapta buna, o bila alba.
Sunt sigur ca o sa te tina, nu se rupe, chestia e sa nu ii dai tu drumul.

Eva spunea...

Da, uneori. Alteori nu. Alteori urmatoarea clipa poate schimba totul.
Cat despre franghie, nu o sa-i dau drumul. Nici nu i-am dat vreodata. Atunci cand mi-a aruncat-o cineva. Desi nu a parut asa la inceput, am tinut-o cat am putut de strans in mainile mele mici si lipsite de forta...si m-am agatat de ea cu ultima rasuflare, cu ultimele puteri pe care le-am gasit in mine insami.