sâmbătă, 24 aprilie 2010

Plimbare printre nori


Luna era de opal.
Mergeau unul langa celalalt, aproape atingandu-si umerii, vorbind si razand, amintindu-si intamplari din trecut, facandu-si confidente dintr-un timp mai recent...
Faleza era aproape pustie. Suspendata deasupra Dunarii devenise podiumul vesel al cuvintelor rostogolite la vale, desi vantul rece de noapte le batea in fata urcand, in timp ce ei coborau...
Erau doi copii mari. Vorbeau aproape grav, filozofand si incercand sa desluseasca tainele ascunse si de nepatruns ale legilor ce guverneaza Universul.
Spuneau povesti ce nu pareau ale lor. Povesteau de parca nu ei erau personajele principale, insiruiau intamplari traite care, de fapt, parca trecusera pe langa ei, pe langa viata lor, de parca candva fusesera spectatori fara sa fi avut habar.
Dar zambeau mereu, chiar si atunci cand o concluzie mai grava sau mai serioasa punea o pecete pe cele rostite.
"Fa-ma sa rad!" ii spuse ea. "Imi amintesc ca ma faceai mereu sa rad..." Si el zambea, era tot el si parca nu mai era el. Dar inca o facea sa rada.
Se mai plimbara o vreme pe strazile orasului, parasind faleza, care devenise un teritoriu prea infrigurat.
Si dintr-o data, sub stele, redevenira copii. "Uite luna printre nori!", spuse ea copilaraste si el o cauta pe cer in directia opusa degetului ei intins, izbucnind in ras...
In urma era un desert. Scaietii trecutului pustiu si pustiit lasasera rani adanci. Dar au uitat de ele. Au uitat de trecut, uitara si de viitor...nu mai ramasese decat prezentul, dar si-au luat la revedere fara sa isi promita nimic.
Devenisera ceea ce isi aminteau ca sunt : doi oameni mari.

2 comentarii:

Paul spunea...

Luna, o carare ce parea de mult uitata, o atingere usoara de ganduri, trairi trecute intr-un prezent ce se chinuie sa nu fie cenusiu, zambete si, toate, frumos spuse!

fairy tale spunea...

Trist!