Gand de duca

Unele zile trec ca o parere...nici nu simt cand zboara orele, clipele, si raman in urma lor, intrebandu-ma cum le-am risipit.

Si apare din nou acea dorinta. E dureroasa, si ma simt vinovata, de parca as fugi, de parca as fi lasa, fara sa imi dau prea bine seama de ce.

Sa fug! Sa plec departe! Unde? Nici nu stiu prea bine, nici nu conteaza...sa plec, doar sa plec, sa ma ascund de toate, sa nu mai stiu nimic, sa ma pierd undeva spre capatul lumii. Cat de de departe e capatul lumii?

Sa incalec calutul din poveste, care ma asteapta linistit, iar el va prinde aripi si ma va purta ca vantul si ca gandul, acolo unde nici nu gandesc...

Povestea mea

Intr-o zi o sa plec dupa tine!

O sa dezleg calul, o sa-l incalec si o sa-l las sa ma duca in lume. Cu coama fluturand in vantul pustiului, cu parul despletit, cu sufletul liber o sa galopez catre inima ta...

O sa ajung la apele adanci si negre si o sa ma las purtata de valurile inspumate, azvarlind in urma mea durerea, ea se va transforma in pod de piatra de la un tarm la celalalt.

O sa strabat padurile seculare, intunecate si incalcite si am sa imi croiesc drum printre liane, printre fiarele ce ma haituiesc, aruncand peste umar nefericirea. Atunci ea se va preface intr-o poteca neteda ce mi se va deschide in fata, inchizandu-se in urma mea pentru totdeauna. Atunci nu va mai exista drum de intoarcere...

O sa bantui, umbland orbeste prin noaptea noptilor si plangand o sa las sa curga inapoi lacrimile trecutului, pana vor urca una cate una spre cerul inalt, preschimbandu-se in stele, stralucind tainic din intuneric, luminandu-mi calea.

Luna va iesi de dupa norii negri si-mi va adapa calul cu raze de argint. Iar sub vraja luminii ei, ma voi intinde pret de o clipa in praful desertului, devenind una cu pamantul, adormind cu gandul la tine, sperand sa te regasesc in vis...

Incalecand, imi voi mana iar calutul neobosit pe drumul catre inima ta...

Si te voi cauta pana la capatul lumii si chiar si mai departe daca va fi sa nu te gasesc acolo...

O zi dupa o mie si una de nopti...

Dobrogea...din nou

Aceeasi bucurie...

Aceeasi prietena draga...

Padurea tanara cu ciori galagioase, canalele umbrite de trestie inalta ascunzand in desisul lor cuiburi de rate salbatice, broscutele, graul verde, cerul cu nori, fara ploaie, soarele prietenos...

Cetatea Dinogetia la apus... Calutul cu ham de culoarea turcoazelor...

Fotografii. O alta zi frumoasa!

Plimbare printre nori

Luna era de opal.

Mergeau unul langa celalalt, aproape atingandu-si umerii, vorbind si razand, amintindu-si intamplari din trecut, facandu-si confidente dintr-un timp mai recent...

Faleza era aproape pustie. Suspendata deasupra Dunarii devenise podiumul vesel al cuvintelor rostogolite la vale, desi vantul rece de noapte le batea in fata urcand, in timp ce ei coborau...
Erau doi copii mari. Vorbeau aproape grav, filozofand si incercand sa desluseasca tainele ascunse si de nepatruns ale legilor ce guverneaza Universul.

Spuneau povesti ce nu pareau ale lor. Povesteau de parca nu ei erau personajele principale, insiruiau intamplari traite care, de fapt, parca trecusera pe langa ei, pe langa viata lor, de parca candva fusesera spectatori fara sa fi avut habar.

Dar zambeau mereu, chiar si atunci cand o concluzie mai grava sau mai serioasa punea o pecete pe cele rostite.

"Fa-ma sa rad!" ii spuse ea. "Imi amintesc ca ma faceai mereu sa rad..." Si el zambea, era tot el si parca nu mai era el. Dar inca o facea sa rada.

Se mai plimbara o vreme pe strazile orasului, parasind faleza, care devenise un teritoriu prea infrigurat.

Si dintr-o data, sub stele, redevenira copii. "Uite luna printre nori!", spuse ea copilaraste si el o cauta pe cer in directia opusa degetului ei intins, izbucnind in ras...

In urma era un desert. Scaietii trecutului pustiu si pustiit lasasera rani adanci. Dar au uitat de ele. Au uitat de trecut, uitara si de viitor...nu mai ramasese decat prezentul, dar si-au luat la revedere fara sa isi promita nimic.

Devenisera ceea ce isi aminteau ca sunt : doi oameni mari.