Doi si restul lumii

Uneori capatul lumii e mai aproape decat credem. Totul e sa pornesti intr-acolo...

Azi, pret de cateva clipe foarte frumoase am atins acel punct de pe harta mea...

Gand de duca

Unele zile trec ca o parere...nici nu simt cand zboara orele, clipele, si raman in urma lor, intrebandu-ma cum le-am risipit.

Si apare din nou acea dorinta. E dureroasa, si ma simt vinovata, de parca as fugi, de parca as fi lasa, fara sa imi dau prea bine seama de ce.

Sa fug! Sa plec departe! Unde? Nici nu stiu prea bine, nici nu conteaza...sa plec, doar sa plec, sa ma ascund de toate, sa nu mai stiu nimic, sa ma pierd undeva spre capatul lumii. Cat de de departe e capatul lumii?

Sa incalec calutul din poveste, care ma asteapta linistit, iar el va prinde aripi si ma va purta ca vantul si ca gandul, acolo unde nici nu gandesc...

O lectie de viata

Nu am scris niciodata despre asta. Nici nu stiam daca o voi face vreodata. Dar, cred ca ziua de azi, e una din acele zile din viata.

Acum noua ani, intr-o dimineata in care ningea, l-am nascut pe Stefan. Desfasurarea evenimentelor acelei zile se gaseste povestita aici, exact cu un an in urma...

Se spune ca nu putem alege nimic pentru copiii nostri. Nici cum vor arata, nici daca vor fi fata sau baiat, nici daca vor fi sanatosi, norocosi sau inteligenti... poate unii ma vor contrazice. Tot ce putem alege pentru ei e un nume care sa-i calauzeasca prin viata.

Nu am putut alege nimic pentru Stefan...

La 3 ani si jumatate diagnosticul a sosit sec, confirmandu-mi temerile cele mai sumbre: ADHD cu note autiste, intarzaiere in limbaj cu dificultati de adaptare.

Au urmat vizite la doctori diferiti, in orase diferite, evaluari peste evaluari, medicatie, sedinte de psihoterapie, logopedie, ani de zile...

E foarte greu de explicat in cuvinte ce simte un parinte in acele momente. E cumplit sa duci o lupta cu toate: cu neputinta, cu disperarea, cu sentimentele de vinovatie, nestiind de fapt cu ce ai gresit, cu prejudecatile, cu birocratia si ineficienta sistemului medical romanesc, cu reactiile la tratamente care iti transforma copilul intr-un cobai, cu tine insuti in cele din urma. Dar, cel mai greu e sa te lupti cu rautatea oamenilor! Am schimbat patru gradinite, toate private si am cautat cu disperare o scoala in care Stefan, sa nu se simta exclus. Ne-am confruntat cu mii si mii de bariere, inclusiv cu prejudecatile oamenilor, cu parerile lor contradictorii, fiindca intotdeauna altii stiu cum e mai bine sa procedezi.

Si toate astea in timp ce trebuia sa ne pastram mintile intregi, sa mergem la serviciu si sa ne comportam ca si cum nimic nu s-ar intampla.

In toti acesti ani m-a incercat toata gama de sentimente si trairi omenesti. Uimire, neincredere, ura, furie, disperare, nepasare, frustrare, abandon, agonie, confuzie, durere, neputinta, recunostinta, fericire, bucurie, tandrete, dar si foarte multa dragoste. Dragoste pentru Stefan care traia linistit in lumea lui, nestiind de ce ne agitam noi asa....

Am incercat sa nu mai consider vinovata, abandonandu-ma durerii ca si cum as avea o cruce de purtat. Am renuntat la medicatia pe care i-o dadeam lui Stefan. Fiindca nu aducea nimic bun, ba din contra. Am incetat sa mai plang si sa ma mai plang. Si in cele din urma am renuntat sa traiesc permanent cu teama in suflet. Am renuntat sa imi fac iluzii. In schimb, nu am renuntat la speranta. Speranta ca un viitor mai bun il va astepta pe copilul meu.

Iar in pofida rautatii nesfarsite a lumii in care incercam sa supravietuim, nu am renuntat sa traiesc, sa imi vad de viata mea. Nici un copil pe lumea asta nu iti cere sa te sacrifici pentru el, nu vrea sa devina o povara. Si in cele din urma am inteles ca nefericirea mea, il face nefericit. Plangeam deseori si cu manutele lui mici si calde si imi stergea lacrimile de pe obraji, si spunea incet "Mami, nu plange!"... Si intr-un sfarsit am realizat ca baietelul meu nu mai trebuie sa ma vada asa...

In ziua de azi e o minune sa ai un copil sanatos. Un copil sanatos nu e bun dat, nu e un merit personal. Eu nu fumez, nu beau alcool, mananc sanatos, am o viata echilibrata. Si totusi s-a intamplat. Nu o sa stiu niciodata de ce, cauzele care pot determina acest diagostic sunt multe si diverse si oricum nu se stie nimic concret nici in ziua de azi. Din nefericire numarul copiilor cu ADHD si cu autism este din ce in ce mai mare de la an la an.

Am prieteni care au copii cu autism, sindrom Down, ADHD, hipoacuzie... Sunt oameni ca noi toti ceilalti. Nu sunt niste proscrisi. Nici ei, nici copiii lor. Atunci de unde atata rautate pe lume?

Copiii sunt un miracol. Numai ca ei vin de la Dumnezeu, nu de la noi, iar daca vin de la Dumnezeu, de ce sa ii condamnam?

Stefan e un copil cuminte si bun. Nu intelege ce e rautatea decat atunci cand aceasta isi arata chipul. Copiii uneori pot fi extrem de cruzi. Dar ce ne facem cu adultii? Traim intr-o lume competitiva in care ni se spune si ni se cere mereu sa fim mai performanti. Din nefericire in goana noastra dupa reusita, nu mai avem ragaz si dispozitie sa fim intelegatori, altruisti, sa avem o minte si o inima deschisa...in schimb avem timp si chef de de rautati, de barfe si de judecati...

Vine Pastele...

Acum ceva timp in urma s-a nascut un copil. Un copil care mai tarziu a luat asupra Lui toate pacatele lumii. Probabil, Isus, la vremea Lui a fost considerat un ciudat, un nebun, a fost un neinteles, caci putini au vazut dincolo de imaginea lui simpla, pe adevaratul Mantuitor al Lumii...

Cu fiecare copil care se naste, se naste un miracol pe lume, o noua sansa, o cale spre mantuire. Dar mantuirea poate avea chipuri atat de diferite....

"Ce e val, ca valul trece..."

"Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi si noua toate;

Ce e rau si ce e bine

Tu te-ntreaba si socoate;

Nu spera si nu ai teama,

Ce e val, ca valul trece;

De te-ndeamna, de te cheama

Tu ramai la toate rece.

Multe trec pe dinainte,

In auz ne suna multe,

Cine tine toate minte

Si ar sta sa le asculte?...

Tu aseaza-te deoparte,

Regasindu-te pe tine,

Cand cu zgomote desarte

Vreme trece, vreme vine..."

Glossa

de Mihai Eminescu

Sunt aici

Se intorc de dincolo de iarna. Una cate una. Mai intai apar ca o iluzie, ca inceputul unui gand, ca fluturarea gratioasa a unui fald de rochie din timpul unui dans...

Apoi vin in stoluri, odata cu primavara.

Gandurile bune. Sperantele.

Au iernat in departari calde, cuibarite intr-un colt de suflet.

Dar acum, ca s-au topit zapezile nesfarsite, iar zilele sunt lungi si insorite, pot sa se intoarca...

Lumi pararalele

Trec in viteza pe langa mine, aproape fara sa ma observe, grabindu-se sa ma judece, sa ma umileasca, incercand sa ma improaste cu noroi, si apoi pleaca mai departe nestiind ca la capatul drumului ii asteapta o fundatura.

Eu nu traiesc in lumea lor.

Eu traiesc in lumea mea.

Abia ma mai misc si ma opresc deseori sa imi trag rasuflarea, fiindca aerul e greu de respirat. Drumurile pe care mergem uneori si eu si ei se intalnesc si atunci in urma lor ramane numai amaraciune.

Plec mai departe.

Poate ca traiesc intr-un alt secol.

Poate ca lumea mea e ireala.

Poate ca ar trebui sa ma trezesc. Sa vad ceea ce nu vreau sa vad, chiar daca am ochii larg deschisi. Sa aud tot ce se spune si ce nu se spune si sa nu raman surda la toata rautatea lumii. Sa arunc cu pietre si eu la randul meu. Sau poate ca nu. Sau sa intorc si celalalt obraz?

Nu stiu de ce uneori ma simt atat de departe de tot si de toate... Alteori reusesc sa ma raneasca, sa ma faca sa ma doara, sa imi arate cat de vulnerabila pot fi.

Incerc sa urnesc din loc o parte de lume. Partea ei cea mai buna. Sa schimb ceva in viata mea si a celorlalti. Uneori reusesc. Si atunci mi se pare ca oricat de incet s-ar misca lucrurile tot e ceva, tot se numeste ca e o reusita. Ma face sa merg mai departe. Asa cum unii oameni ma fac sa merg mai departe. Acei oameni fac parte din lumea mea.

Din ceilalti ramane doar praful ce-l starnesc in urma lor...pana se pierde si acela cu totul in pustiu...

Noi, cei care am mai ramas

Suntem din ce in ce mai putini... Cu fiecare zi. Am ramas singurii care isi amintesc cum e sa ai crengi intinse visator si naiv catre cer.

Din restul au ramas doar niste cioturi, frante de ura care i-a curmat... Constat cu durere ca rautatea lumii nu are limite. Ma lupt cu ea in fiecare zi. Nu o sa ma doboare. O sa ma faca sa imi intind ramurile si mai sus. Spre soarele cald, spre cerul albastru, care uneori pare atat de gri.

Intotdeauna va fi cineva care va vrea sa iti franga visele. Asa cum intotdeauna se va gasi cineva sa creada in tine si in visele tale.

Mereu va fi cineva care va vrea sa te arunce in furtuna, sa te vada doborat la pamant. Dar privind la padurea din jurul tau, descoperi ca nu e plina numai de uscaturi... Mereu va exista cineva se va bucura ca infloresti sub cerul nou de primavara.

Suntem din ce in ce mai putini. Dar inca suntem aici. Si vom mai ramane ceva vreme...

Amintiri din iarna ce a fost

Pentru ca a trecut prin sufletul meu atat de frumos...

Ultimele zapezi si primele ganduri

"Viata este ceea ce ti se intampla, in timp ce esti ocupat sa iti faci alte planuri..."

Mi se pare mie sau John Lenon chiar avea dreptate?

Calatorie de primavara

Plutesc pe deasupra tuturor

Si ma legan intr-un echilibru fragil...

Sub mine parfum de pamant reavan si petale

Deasupra crengile inmugurite si undeva si mai sus

Cerul atat de albastru cu soare prieten...

Imi caut o cale si inca nu o gasesc

As putea sa-mi intind aripile mici si sa zbor

Sau as putea sta suspendata asa la nesfarsit

Intre cer si pamant, intre anotimpuri,

Legandu-ma in acelasi echilibru fragil...

Parfum de primavara

Muntii Macinului. Primavara dobrogeana. Alaturi de prieteni vechi si noi.

Padurea cu ghiocei si viorele. Cascada cu apa rece, langa care am facut un popas lung, un mic foc de tabara si multe fotografii... Drumetia pe poteci ascunse de frunzele toamnei trecute...

Drumul de intoarcere acompaniati de soarele la apus, reflectandu-se in apele Dunarii...

Primul weekend sub semne de primavara!

Barfa

"Cainele moare de drum lung si prostul de grija altuia..."

Privilegiul de a fi femeie

Cand ma gandesc la prietenele mele, la toate femeile pe care le cunosc, le iubesc si le admir deopotriva mi se pare ca sunt foarte norocoasa! Ca fac parte dintre ele! De nenumarate ori de-a lungul vietii, in diferite situatii sau circumstante as fi dat orice sa fiu barbat! Ca sa imi fie mai usor! Dar azi, recunosc cu toata vinovatia, ca nu as schimba privilegiul de a fi femeie cu nimic!

Probabil suntem complicate, ne plangem tot timpul ca ne e greu, dar le rezolvam pe toate in cele din urma...

Probabil suntem de neinteles, barbatii o numesc elegant "mister feminin"...vrem tot timpul ceea ce nu putem avea si cand intr-un sfarsit obtinem, ne dorim altceva. Chiar daca e vorba de par drept cand il avem ondulat in acele bucle superbe de care ei s-au indragostit, atunci la inceput, chiar daca e vorba de o casnicie fericita, copii frumosi si o cariera infloritoare in acelasi timp...

Vrem sa ne casatorim de dragul rochiei de mireasa. Ce absurd! Cum pot barbatii intelege ca vrem sa fim printese macar o data in viata? Doar visam la asta de cand aveam cinci ani, nu-i asa? Fascinatia pentru rochia alba de mireasa ne acapareaza cu totul, pierzand din vedere de cele mai multe ori ce urmeaza dupa ziua cea mare! Cu siguranta ne casatorim din dragoste, cu alesul inimii, asa ca in povesti, cu inima deschisa si curata, dar din nefericire nu intotdeauna viata e ca in basme... Incercam sa trecem peste asta si creem noi o poveste frumoasa, aducand pe lume copii, muncind alaturi de cel drag, construind o casa, incercand sa intrevedem in viitor un happy end...

Avem privilegiul de a fi frumoase! Dupa reguli complicate si de neinteles pentru ei, aceastui fapt i se adauga o permanenta preocupare pentru a pastra ceea ce avem deja si pentru a il pune in valoare. Cu naturalete, binenteles! Pare un lucru tare complicat si chiar este!

Probabil ca suntem minunate de cele mai multe ori, asa cum alteori suntem imposibile, cicalitoare, enervante, plangacioase, nebune sau mai stiu eu cum! Probabil putin din fiecare. Dar oare fara toate astea viata nu ar fi plictisitoare?

Si stim sa iubim atat de frumos! Asta le face uitate pe cele de mai sus! De cele mai multe ori...

Cand ma gandesc uneori la prietenele mele, atat de diferite, atat de minunate, atat de uimitoare, mi se pare ca viata nu le ofera indeajunse bucurii! De cele mai multe ori, isi ascund nefericirea, lacrimile, durerea si trec peste tot si peste toate cu zambetul pe buze, regasindu-se in dragostea copiilor lor sau in micile placeri vinovate de zi cu zi...o rochie frumoasa, un parfum subtil, o bijuterie delicata, o cafea intre prietene...

La multi ani, dragele mele!

"Noi doi nu mai comunicam!"

Unele legaturi se rup odata pentru totdeauna. Problema e ca nu mai stim cum si cand a inceput a inceput acest proces. Inceputul destramarii e atat de imprecis incat, daca incercam sa recompunem acel moment s-ar putea sa fim si mai derutati.

Altele au fost rupte de la bun inceput. Numai ca nu ne-am dat seama. Fiindca desi comunicam, nu avem cu ce sa legam ceva care se incapataneaza sa nu faca nici nod, nici funda...

"Oamenii sunt legati prin fire invizibile", imi spunea demult un prieten bun. Dar legaturile astea sunt atat de incalcite uneori! Cine ar trebuie sa le dezlege? Poate ca tot noi?

Eu stiu ceva: ca sunt oameni pe care ii simt aproape, desi sunt atat de departe si altii care-mi sunt in preajma, dar la distanta de mii de ani lumina de fiinta mea...

Amintirile iernii

Se topesc gheturile, sfasiind luciul apelor cu cioburi in care se oglindesc padurile iernii trecute...

Vine primavara!

Sau era deja aici?

Va veni...

"A cunoaste, a iubi

Inca odata iar si iara

A cunoaste inseamna iarna

A iubi e primavara.

A iubi - aceasta vine

Tare de departe-n mine

A iubi - aceasta vine

Tare de departe-n tine..."

Lucian Blaga