Oare cand poti spune ca ai iertat pe cineva? Cand nu te mai gandesti, cand nu mai simti durerea, cand ajunge sa iti fie indiferent? E ceva in puterea iertarii oarecum impus sau ea vine odata cu altceva, de undeva din neant, odata cu timpul care trece, care vindeca toate ranile, care asterne uitarea peste tot si peste toate? Si oare cat timp e necesar pentru a ierta? Pentru a te ierta?
Eu nu stiu daca pot ierta ceea ce nu inteleg. Poate, candva, o sa aflu ca pot.
Intr-o zi cineva iti face rau. Un rau iremediabil. Un rau invizibil, care te roade, te macina, fiindca te invinovatesti, pana cand fiinta ta se reduce doar la sentimentul de vina! Si ca si cum nu ar fi destul de greu de indurat, cand speri sa fi uitat cat de cat, acel cineva iti cere iertare! Pentru tot raul care ti l-a facut! E o povara in plus, fiindca acum la tine e toata puterea de a indrepta lucrurile! Dar nimic nu mai drept, totul e stramb si incovoiat sub greutatea suferintei ascunse de ceilalti, a lacrimilor nestiute, a strigatului de disperare ingropat in adancul fiintei tale...
Oare cum stii ca cineva regreta cu adevarat?
Azi totul se reduce la tehnologie. Nimic surprinzator. Pana la momentul cand primesti un SMS!
Nici macar iertarea nu mai vine ambalata frumos intr-o scrisoare, scrisa de mana, in timp ce expeditorul, se chinuie evident, sa formuleze un text cat mai convingator, pe masura faptelor sale...
Cutiile postale sunt sterpe si intunecate in strafundurile lor la fel ca sentimentele oamenilor... Gurile lor negre si insetate nu o sa mai primeasca vreodata binecuvantarea plicurilor de hartie, ascunzand intre foile lor fragile toata speranta iertarii, a dragostei sau a dorului cuiva... Timbrul, ca o pecete in dreapta sus, era dovada faptului ca acel mesaj a traversat timpul si spatiul dintre doua suflete...
Iertarea ceruta e doar o alta cale prin care cineva te condamna la o noua suferinta. Ai vrea sa poti ierta, inima ta ar vrea, ai vrea sa poti spune ca ai sa mergi mai departe. Sa poti lasa totul in urma...
Dar creierul recompune din nou toate scenele acelui teatru absurd in care ai jucat rolul principal. Si iti reamintesti toate replicile, revezi cu ochii mintii toti actorii si toata figuratia, simti rasuflarea publicului in obraz, auzi pana si vocea sufleorului. Decorurile lugubre reintregesc din nou toata atmosfera din trecutul acela pe care vroiai sa il pierzi in uitare...
Si intri din nou in vartejul ametitor al caruselului acela al intrebarilor, din care cea mai dureroasa si de neinteles e - de ce? De ce nu poti sa intelegi?
Intr-un final, dupa ce se lasa cortina cea grea si ramai singur pe scena goala, realizezi ca n-ai sa intelegi vreodata. Pentru ca unele lucruri pur si simplu sunt de neinteles.
De aici inainte poate incepe iertarea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu