Uneori imi amintesc ca viata e o lupta. Cu batalii castigate sau pierdute.Nu poti iesi mereu invingator. Nici nu ai avea cum.
Dupa ce trece o vreme, pe cerul de plumb se destrama norii...
Campul de lupta inca fumega trist in urma... sangele a inrosit campia, amestecandu-se cu lacrimile, iar deznadejdea a facut uitate sperantele si visele noastre.
Dar nu tot ceea ce s-a pierdut ramane pierdut. Pacea e un castig, de oricare parte a baricadei te-ai afla.
Steagul alb, e alb pe ambele parti.
Uneori gustul victoriei e mai amar ca o otrava. Si pieptul, in care iti amintesti ca ai o inima, ti-l umple cu venin. Ochii iti sunt uscati, nu pot uita imaginea spectrului mortii, bantuind pe campul de lupta. Si trupul tau e in viata, dar tu te simti mort, mai mort decat cei care iti zac la picioare...
Razboindu-ne mereu cu intreaga lume, uitam de ce am plecat la lupta. Nu ne mai aducem aminte ce vroiam sa cucerim. Pierdem sirul bataliilor castigate sau pierdute. Victimele colaterale sunt demult, doar niste nume sculptate adanc si dureros pe o piatra funerara...
Dar daca viata e o lupta, atunci cine sunt cei impotriva carora luptam? Sau purtam batalii in numele unor cauze? Oare ce avem de cucerit, de supus, de subjugat?
Cred ca, cel mai mare razboi, batalia decisiva, se da in interiorul granitelor noastre. Viata e campul de lupta a fiintei noastre. Noi suntem propriul nostru dusman si cel mai de temut.
Cand o sa uitam sa mai ridicam armele, abia atunci vom fi liberi cu adevarat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu