Pisa - Piazza dei Miracoli

Pisa. Piata Miracolelor. Nimic nu e exagerat in acest nume cu care a daruit-o, facand-o nemuritoare, poetul si scriitorul Gabriele d'Annunzio.

Magia acestui loc unic e greu de definit. Atmosfera aceea, care inconjoara superbele edificii lucrate cu o maiestrie extraordinara, are ceva miraculos.

Echilibrul fragil al Turnului din Pisa, stand parca suspendat intre cer si pamant, intregeste aceasta imagine idilica, facand-o in acelasi timp atat de celebra.

Si din nou cerul. Cerul dumnezeiesc de frumos al Toscanei, pe care norii zambesc nostim, doar ca sa lase soarele sa invioreze totul cu stralucirea sa.

Cladirile sunt o dantelarie magnifica in marmura si piatra. Aproape ca nu iti vine sa crezi ca toate au fost create de mana omeneasca, fiindca te simti atat de mic si neinsemnat in acest loc, in care Domul, Baptisterul, Campanila si Camposanto au fost ridicate pentru a-L slavi pe Dumnezeu, pentru eternitate.

Campanila e superba si iti intrece toate asteptarile. Mie mi-a aparut dintr-o data in fata ochilor de dupa cateva acoperisuri, in contralumina, fiindca soarele cobora spre asfintit, undeva in spatele zidurilor care inconjoara piata. Cativa turisti erau sus, la cel mai inalt nivel si pareau ca o sa cada de acolo de la 55 de metri inaltime...ciudata senzatie.

Frumusetea constructiei, delicatetea liniilor arhitecturale, culorile pastelate ale marmurii care isi schimba nuantele in functie de cum o incalzeste soarele, sunt uimitoare! Are un aer gratios si pare creat din cel mai fin portelan si cred ca si fara faimoasa sa inclinare si-ar fi pastrat aceeasi latura fragila...

Am inconjurat incet Turnul Inclinat cu privirile atintite in sus si ca la un semn soarele mi-a luminat intreaga scena a Pietii Miracolelor de o frumusete ireala!

Atmosfera era coplesitoare! In cel mai bun sens!

Spre mirarea mea toti turistii pe care nu-i vazusem nici pe strazile din Livorno, nici pe strazile din Pisa, desi hotelurile erau pline, parca se adunasera aici, formand un adevarat Babilon...

In jurul meu am auzit vorbindu-se toate limbile pamantului, am vazut oameni veniti de prin toate colturile lumii.

Turistii pareau ca fac repetitii pentru un rol invatat pe de rost dinainte. Si urma spectacolul: echilibristica, aplecari, rotiri, intinderi, ridicari, strigate, rasete, fotografii si iar fotografii. Mii de fotografii. O comedie la care participau toti, fara exceptie, de parca dovada fotografica a scalambaielii de rigoare era biletul de intoarcere, fara de care nu puteai reveni acasa din acel loc. Toata aceasta regie face parte din peisaj si daca nu apuci sa o privesti sau sa participi, pierzi cea mai distractiva parte.

Peluza verde, absolut perfecta, care inconjoara cladirile, formeaza un covor irezistibil pentru cei care vor sa priveasca minunile din marmura de la inaltimea firului de iarba. Trebuie sa recunosc ca am cedat tentatiei si mi-am scos intr-o clipa sandalele, ca sa ma pot plimba in picioarele goale prin cel mai desavarsit gazon pe care am calcat vreodata. Era atat de moale si des ca nu a fost nevoie de alt pretext ca sa ma intind in iarba pentru cateva momente...

Apoi cercetarea cu mare atentie a tarabelor intesate cu suveniruri insirate de-a lungul aleii care marginea piata. Si fiindca am aflat ca Pisa e taramul fermecat lui Pinochio am achizitionat pentru Stefan, celebrul personaj din lemn sub diferite forme...

Am luat cina la un mic restaurant cu terasa din apropiere si cand am revenit, spre marea mea surpriza Piata Miracolelor mi-a mai dezvaluit un miracol - asfintitul soarelui! O poezie de culoare si lumina!

Pisa e o incantare! Oricum si oricand ai privi-o!