Maktub

Azi am participat mai mult in gluma la un fel de concurs, caruia nici macar nu i-am retinut miza. Tema suna cam asa: "Ce poti face cu un leu?" si se referea binenteles, la bani.

Nici nu mi-a luat prea mult sa ma gandesc, fiindca firea mea romantica mi-a luat-o inainte si am raspuns dintr-o rasuflare la intrebare cu primul lucru care mi-a trecut prin minte : "Sa scrii pe el un nume, un loc si o ora si...sa il trimiti in lumea larga. Iar apoi sa te duci sa vezi cine va veni in acel loc, la acea ora..."

Poate ca intr-o zi am sa scriu un loc si o ora...

Poate ca, intr-o zi, cineva venind din lumea larga, va ajunge la o anumita ora, intr-un anumit loc cautand un nume din necunoscut...

Iar eu voi fi acolo...

Welcome!

Cum sa ii rezisti?

Pe cat de ciudata pe atat de nostima! Oare ce or fi cautand laolalta, intepenite pe fatada acestei case, aparatul de aer conditionat, tamplaria de termopan si barca pescareasca autentica sub care era picatata naiv o sirena?
Nu am reusit sa descopar raspunsul, dar am incercat cel putin, sa surprind cumva frumusetea acestei combinatii grotesti...

Weekend

Destinatiile de weekend, uneori pot fi surprinzator de izolate si de frumoase, chiar daca se afla la o distanta relativ mica de casa... Un asemenea loc e Gura Portitei.

O locatie perfecta in care sa uiti de tot si de toate.

Marea Neagra in septembrie e incantatoare. Acolo plaja e plina de scoici si melci cum nu gasesti nicaieri in statiunile cochete de pe litoralul romanesc. Ritualul pe care il practic de fiecare data la malul marii, culegand din nisipul fin una cate una minunile sidefii, e cea mai buna terapie antistres.

Bucuria copilului meu jucandu-se in valuri, sub soarele bland de toamna, briza marii si pescarusii zburand in lumina asfintitului au umplut de clipe frumoase acest sfarsit de saptamana...

...iubeste!

"Cand karma unei relatii s-a consumat, ramane doar dragostea. De ea nu trebuie sa te temi. Lasa totul in urma...

Cand in sfarsit trecutul ti-a devenit trecut, lasa totul in urma! Apoi... incepe sa iti traiesti restul vietii! Cu bucurie adevarata..."

Elizabeth Gilbert

Seara de septembrie

Fericirea are gust de paine neagra facuta in casa si aroma fragilor salbatici din vinul rosu de Pietroasa...

Inchina pentru prieteni si pentru dragoste!

Isi aduce aminte de locuri frumoase, de o vara incredibila, asculta Dido si asteapta cu inima deschisa toate cele care or sa vina....

A venit clipa

Azi s-a intamplat ceva extraordinar! Nu, nu s-au aliniat planetele, nu s-a deschis cerul, nu am intalnit pe nimeni special, nu am primit nimic pentru nimic...

A fost o zi obisnuita, ca multe alte zile din viata...

Si totusi, in timp ce toamna cobora in mine si in jurul meu cu o precizie cum nu am mai vazut, am realizat ceva. Nimic pe lumea asta nu se naste fara durere. Nici macar o noua viata. Iar daca durerea are calitatea de a purifica orice suflet, oricat ar fi de chinuit, atunci as putea sa spun ca nimic pe lumea asta nu e lasat fara rostul lui.

Totul a inceput in jurul pranzului, intr-o librarie din centrul orasului, dupa ce am cumparat o carte, recomandata de Semy, prietena mea din celalalt capat al tarii, cu precizarea ca "Eva, parca a fost scrisa de cineva care te cunoaste!". Nu o sa dau numele cartii, tocmai fiindca e atat de celebra incat nu-i mai trebuie propaganda in plus si aici. Pastrand acest anonimat, imi protejez intr-un fel si intimitatea fiindca spre marea mea surpriza si incantare, Semy chiar avea dreptate.

Am iesit din librarie cu cartea in mana, creioanele colorate pentru Stefan in geanta si capul in nori... Manuta lui calda in mana mea m-a adus cu picioarele pe pamant. "Mami, vreau pufuleti!" Am cumparat pufuleti si ne-am asezat tacuti pe o banca. Am rupt sigiliul rosu pe care scria ca e un bestseller si in timp ce punga de pufuleti se golea cu repeziciune am citit primele randuri...

Pana spre dupa amiaza citisem o treime din ea...

Spre seara, in drum spre parc, s-a intamplat acel lucru extraordinar. In timp ce eram la volan si vantul parfumat de toamna imi ciufulea parul , am simtit ca nu mai simt nimic. Durerea disparuse. Imi apartineam cu totul si acea senzatie de liniste si de calm ma uimea in aceasi masura in care ma facea si fericita. Era ceva neobisnuit, si desi eu paream aceasi, totul se schimbase. Norii rosietici peste Muntii Macinului, apusul, parcul, Dunarea cu faleza ei frumoasa, toate erau la locul lor, acolo unde le stiam, dar eu ma simteam intr-o lume cu totul noua. Incepand o viata noua. Din acea clipa.

Cand am ajuns acasa ma astepta un mesaj plin de caldura de la Semy. Nu mai stiam nimic una despre alta de mai bine de o luna.

Azi le multumesc prietenelor mele fiindca dragostea si devotamentul lor m-au tinut in viata mai mult decat am reusit eu insami uneori!

Viata e cu adevarat uimitoare! Fiindca, desi in absurditatea noastra omeneasca ne trece prin cap uneori sa renuntam la ea, ne da suficienta motive sa o pastram si chiar sa ne bucuram de ea!

Univers marocan

Jurnal de calatorie - partea a V-a

De nenumarate ori am auzit spunandu-se ca, nu poti cunoaste o tara daca nu traiesti macar o singura zi in mijlocul unei familii traditionale.
In principiu oamenii sunt ospitalieri oriunde te-ai duce in lume. Fiecare popor are un anumit gen de ospitalitate, care face parte din personalitatea localnicilor si e menita sa ti se intipareasca in minte, odata cu toate imaginile pe care le-ai cules de-a lungul calatoriei si care va intregi tot peisajul acelei tari.

La romani ospitalitatea ia o forma foarte interesanta. De-a lungul istoriei si pana in zilele noastre oaspetii ne-au pus aceasta calitate la grele si istovitoare incercari. Fiindca de cele mai multe ori totul se invarte in jurul mesei si mai ales la ce punem pe ea, bunavointa specific romaneasca a facut saracia sa nu mai para atat de crunta. Oaspetii erau primiti de gazde cu ce era mai bun de-ale gurii, eventual pus deoparte pentru zilele cele mai negre, undeva pitit bine prin camarile sau pivnitele oamenilor. Chiar si azi cand, in principiu se gasesc de toate, oricand, s-a pastrat expresia "lasa, ca e pentru musafiri!"...

Imi amintesc de situatii din trecut, cand cei apropiati se indatorau efectiv ca sa aiba cu ce isi primi onorabil oaspetii. Si binenteles, acestia primeau cel mai bun pat din casa, cu asternuturile cele mai noi, iar din fundul dulapului prosoapele "de zestre" inca nefolosite, dar mereu curate si perfect calcate, vedeau lumina zilei...

Rolul nostru de gazde pare desavarsit! Dar de cele mai multe ori ascunde un interes. E ceva specific romanesc, e o "abilitate" pe care am capatat-o de-a lungul secolelor. Nu e vina noastra, vina apartine vremurilor de restriste prin care am fost nevoiti sa trecem. Istoria zbuciumata a transformat aceasta calitate naturala intr-un instinct de autoaparare, intr-o forma de reciprocitate tacita.

Suna ciudat dar, e adevarat. Stim ca daca vom primi bine, vom fi bine primiti, ca daca vom lasa o impresie buna poate asta ne va fi de ajutor pe viitor. Binenteles, exista si in Romania ospitalitate in forma ei cea mai pura! Se mai intalnesc astfel de cazuri si astfel de oameni, care fac din placerea si bucuria de a fi ospitalieri o arta, fara a astepta ceva la schimb!

De cele mai multe ori cand afli ceva, despre orice, e mai bine sa verifici. Mai ales, daca ceea ce auzi pare contradictoriu.

In Italia am avut fericita ocazie sa stau la masa cu oameni foarte diferiti, de varste diferite, cu conceptii diferite despre viata, dar tot ce imi aduc aminte e ca m-au primit cum nu se poate mai bine. Intr-un mod natural si firesc, fara sa simt ca fac ceva anume pentru asta. Fara sa ma priveasca cu raceala, fara vreo unda de sovinism in priviri, ba din contra apreciind enorm ca faceam un efort evident sa vorbesc limba lor, entuziasmati de faptul ca sunt un om cu o minte deschisa si nu o ignoranta. M-au primit in casa lor cu toata caldura si am impartit cu ei un pahar de proseco, paine proaspata si deliciosul prosciutto, in timp ce in jurul mesei atmosfera era plina de veselie!

Maroc. Fes.

Intru in Medina, merg pe jos printr-un labirint de stradute aglomerate, pana ajung la o poarta modesta, dincolo de poarta e un culoar lung si ingust pe deasupra caruia se vede cerul inalt cu soare fierbinte si ajung la alta poarta, care, dupa ce se da in laturi, imi descopera privirilor curioase o curte mica cu un copac imens in mijloc, iar sub copac o masa in jurul careia se ingramadeste o familie intreaga, intinsa pe vreo patru generatii... In urmatoarea clipa mai multe chipuri vesele si timide in acelasi timp, imi ies in intampinare, luandu-ma in brate si sarutandu-ma pe amandoi obrajii, rostindu-mi cateva cuvinte pe care nu le inteleg, dar carora le pricep sensul fara sa mai intreb. Le spun emotionata cum ma cheama si numele meu starneste un noian de exclamatii incantate, urmate de alta runda de sarutari...

Ma asez cuminte si oarecum incurcata intr-un colt, avand atarnat la gat aparatul foto, motiv de fascinatie pentru cei trei copii cu ochi negri si alungiti ca migdalalele. Privesc acest tablou intim care imi aminteste de gospodariile saracacioase de la noi din tara. Fac cateva fotografii, incercand timid sa surprind farmecul acelui moment.

In arsita cumplita a zilei umbra copacului din mijlocul bataturii e o binefacere. Curtea patrata e inconjurata de ziduri murdare cu usi deschise catre camere...una da spre bucatarie sau mai degraba o chicineta, in care se va pregati pranzul, alta spre camera de zi cu divane lungi pline de perne, alta spre dormitorul cu fereastra minuscula a batranei strabunice, care motaie pe un pat, ferita de lumina soarelui. De pe acoperis un caine maro slabanog, plin de capuse ne latra frenetic! Femeile incep sa pregateasca masa. Rasucesc cu mana niste chiftele lunguiete din carne, curata legumele pentru salata si fac focul. Intre timp servim ceaiul de menta, preferatul meu, atat de dulce si parfumat! Si cafea, care umple aerul cu mireasma ei amaruie.

Bebelusul se joaca cu bunicul sau, gangurind vesel din bratele protectoare ale mamei. Fetita cea zvapaiata mi s-a suit pe genunchi in timp ce baietii ma privesc, zambindu-mi gales. Pe cel mic il cheama Adam. Apoi ma iau de mana si imi arata restul dependintelor...micul atelier de mozaic, curtea din spatele casei unde creste un palmier, de care este legat un berbec intre picioarele caruia se impleticesc doua broaste testoase (ce ciudat!), dupa care urcam o scara in spirala care duce spre acoperis. Sus e mai racoare si parca adie putin vantul. De aici se vede foarte bine Medina. Cerul deasupra ei e alb. Ars de soare. Cainele dezlegat alearga de colo colo si ne latra ca un nebun. Mai zabovim o vreme, ne jucam necajind catelul, apoi coboram.

Inainte de masa intram cu totii in salonul cu divane si batranul familiei ne canta cateva cantece la un soi de chitara araba, care se numeste lauta. Il acompaniem, femeile scotand acel specific sunet de bucurie, ducandu-si mana la gura, iar noi ceilalti batem din palme incercand sa tinem ritmul...

De afara se aduce inauntru masa cea mare impodobita cu mozaic, care incepe sa se umple de castronele cu legume proaspete si murate, carne, sosuri si lipii mici rotunde. Ne adunam cu totii in jurul ei si atunci ospitalitatea marocana isi da in petec. Se culeg cele mai bune bucatele si se ofera oaspetilor cu o insistenta acompaniata de zambete binevoitoare pana cedezi, deschizi gura si te infrupti direct din mana gazdei. Pentru un european pretentios acest obicei ar putea parea la prima vedere cel putin curios, daca nu de-a dreptul gretos. Pe mine una cu siguranta m-a uluit. Ca sa evit acest fapt, incercam sa nu fac nici o pauza intre inghitituri... Dar ti-ai gasit! Nu aveam atata viteza! Am incercat sa ma impac cu ideea si spre finalul mesei am si reusit. Acest obicei functioneaza si intre membrii familiei, semnificand dragostea si grija ce si-o poarta unii altora. E cam aceeasi chestie cand, in familiile noastre parintii manancau adesea, ceea ce ramanea dupa ce se saturau copiii.

Familiile alaturi de care am petrecut putinul meu timp in Maroc, mi-au dat o noua definitie a ospitalitatii. E singurul lucru cu adevarat important pe care mi-l amintesc despre aceasta tara!

Mereu mi-au placut sfaturile de calatorie! Date de altii. Incerc sa tin cont de ele intr-o oarecare masura. Eu nu am nici un sfat. Dar daca ar fi sa am unul, acela ar suna cam asa: "Incearca sa cunosti o tara vazand-o cu ochii tai prin ochii locuitorilor ei!"

Morocco - details

Despre dragoste si retele sociale

De ceva vreme, in apropierea mea se desfasoara o intriga interesanta cu iz de romanta adolescentina, pe cat de nefireasca, pe atat de stranie si stupida. Privesc cu interes vadit si ma amuz copios de aceasta istorioara plina amor, gelozii, vorbe dulci si incarcata de emotii false si intentii fara fundament, dar avand un final previzibil. Daca cei implicati ar avea varsta primei iubiri as avea toata condescendenta fata de aceste elucubratii sentimentale, iar exaltarea celor doi mi s-ar parea de-a dreptul demna de un roman siropos. Dar situatia de fata e tragi-comica! Daca prostia doare, atunci dragostea prin internet ar trebui sa doara si mai crunt! Mai ales dupa o anumita varsta, cand se presupune ca ai o experienta de viata suficienta cat sa nu te lasi prada unor asemenea ineptii... dar se pare ca prostia nu cunoaste nici limite si nu are nici o varsta!

Oare cum incepe o chestie de genul acesta? Pai, sa vedem!

Mai intai trebuie sa fii disperat. Sau disperata, dupa caz.

Sa nu fii in stare sa relationezi in conditii firesti cu oamenii din jurul tau sau si mai grav, sa te simti atat de rau cu tine insuti incat prin dulcele anonimat al internetului sa poti lasa scapate doar o parte din cele ce te alcatuiesc pe tine ca om. Iti creezi o viata paralela, in care te prezinti cum stii tu mai bine si frumos si pleci la vanatoare, pana cand te "indragostesti" de o fotografie sau mai multe, fiindca la urma urmei de unde sa stie celalalt, ce faci tu cu adevarat in viata ta reala? Eventual iti creezi si o viata falsa, ca sa poti verifica personanele cu care intri in contact. Fiindca tu nu esti de incredere, de ce altcineva ar fi? Logic, nu? Lucrezi deja organizat. Te costa timp ce-i drept, dar consideri ca merita! Atat timp cat rostesti cuvinte ca "iubirea mea", "draga mea", "scumpa mea" si ea iti raspunde pe acelasi ton trebuie sa fie o investitie buna. Asta nu ar fi nimic, daca aceasta pseudo relatie nu s-ar desfasura in paralel cu o serie de minciuni si prefacatorii carora nu le-ai face fata in viata de zi cu zi... In restul timpului iti vezi de viata ta cealalta, care implica alte relatii cu oameni adevarati, probleme reale, lipsuri, serviciu, treburi casnice, eventual copii si o persoana cu care traiesti...

Viata ta paralela contine imagini cosmetizate si cateva calitati, pui si un defect, doua, ca doar nimeni nu-i perfect, in plus trebuie sa pari veridic, nu? Si te lansezi pe orbita!

Pana cand intr-o zi iti dai seama cat de indragostit esti! De vocea de la telefon, a unei guri pe care nu ai sarutat-o niciodata, careia nu i-ai simtit nici gustul, nici savoarea. Poate sa aiba gust de cireasa coapta in prag de vara sau de tigara, n-ai de unde sti! Dar ti-a promis ca se va lasa de fumat de dragul tau...ce gluma buna! De cate ori nu am auzit asta de la cei care s-au luptat din greu cu acest viciu? Dar tu o crezi fiindca vrei sa o crezi! Ai o nevoie disperata sa o crezi!

Adori chipul ei, pe care daca l-ai vedea pe strada l-ai ignora total fiindca e clar, nu e genul tau! Ignori acest aspect si treci mai departe...ce a mai ramas? Un trup, dar cate trupuri nu-s pe lumea asta? A! Si sufletul ei sincer! De femeie care te iubeste, doar ti-o spune mereu la ora cand duce copiii la culcare! Nu, nu copiii tai...

Ce comoda e dragostea pe facebook si la telefon! Tu nu stii ce fac eu, nici eu nu stiu ce faci tu! Dar, lasa draga mea, ca intr-o zi o sa te cunosc, eventual de ziua ta, in mana voi avea eventual un cadou surpriza ambalat asa frumos ca si mine si o sa zburdam veseli pe campii....finalul probabil il banuiti!

Daca "dragostea e chimie" oare cata chimie e intre doi oameni care nu s-au vazut, nu s-au atins, nu s-au privit in ochi, dar isi spun vorbe de iubire pe una din multele retele sociale la care avem acces datorita unor tineri care "au trecut" prin Piata Unirii acum mai bine de 20 de ani?

Oare cata minciuna si cat adevar sta ascuns in spatele profilurilor utilizatorilor de internet?

Oare cum as putea sa cred ca cineva m-ar putea iubi doar pentru ca a vazut doar ceea ce am vrut eu sa ii arat, fara sa ma cunoasca cu adevarat? Cum as putea iubi pe cineva, oricine si oricum ar fi el, pe care nu l-am tinut in brate, pe care nu l-am privit in timp ce taceam amandoi, caruia nu ii stiu mirosul pielii, cu care nu am impartit nimic altceva decat niste vorbe-n vant?

Din cate imi aduc aminte despre dragoste, nimic nu e mai frumos decat sa il iubesti pe celalalt stiind cum este el de fapt si in pofida a ceea ce este! Cum se impaca asta cu cele de mai sus?

Iar daca dragostea ar fi ceva atat de fals si nefiresc ca relatiile oarbe de pe internet, atunci nu as vrea sa mai aud in veci nimic despre ea!

Morocco by night

Jurnal de calatorie - partea a IV-a

Selma s-a aruncat in bratele taticului ei strigandu-l cu lacrimi in ochi: "Baba! Baba!"....

Are 8 ani, la fel ca Stefan, si am tinut mana ei mica in mana mea in timp ce ne spuneam rugaciunea in gand, iar avionul rula pe pista, pregatindu-se de decolare.

Mama Selmei, o marocanca batrana si grasa, pe care initial am crezut-o bunica ei, a inceput sa se roage ridicand mainile spre cer si scotand brusc un vaiet ingrozitor, urmata de un nesfarsit ecou de bocete in limba araba...am crezut ca o sa mor de spaima! Imi inghetase sangele in vene!

Era seara si pe deasupra Africii se intindea un plafon de nori grosi si negri prevestitori de furtuna! Avionul trecea prin turbulente si se zguduia zdravan, in timp ce araboaicele aflate la bord, zbierau facand atmosfera si mai lugubra...lacrimile imi curgeau pe obraji in timp ce cautam cu privirea stewardesa, cu speranta ca voi gasi in ochii ei ceva care sa ma linisteasca. Stomacul imi ajunsese in gat, inima imi batea sa imi sara din piept, dar am simtit mana aceea mica in mana mea si atunci am realizat cat de frica trebuie sa ii fie Selmei. Avea ochii mariti de groaza si plangea incet, mai mult oftand...am mangaiat-o, zambindu-i, strangand-o in brate si linistind-o pe ea m-am linistit si eu. Apoi lucrurile au revenit la normal. In cele din urma a adormit si fiindca era imbracata foarte sumar, iar in avion era foarte frig, am invelit-o cu esarfa mea de matase rosie.

Mai tarziu, dupa ce s-a trezit, am comandat cafea pentru mine si ciocolata pentru ea. E o fetita mica si plapanda, cu ochii mari negri si imbracata in rochia subtire verde arata ca o broscuta vesela. In ochii ei mari era inchis tot soarele Marocului!

Trecem pe deasupra Africii in timp ce apusul coboara peste lume, lasandu-ne doar norii vinetii inramati in hubloul mic al avionului. Vorbim in italiana si ne imprietenim repede...mama ei scoate din bagaj, spre disperarea mea, un pui intreg si paine de casa si ma invita sa mananc cu insistenta si bunavointa specifica marocanilor...in cele din urma cedez, fiindca nu rezist atator zambete si rugaminti, chiar daca ultimul lucru la care ma gandeam in acel moment era mancarea...

Noaptea face de smoala peisajul de sub noi. Zburam peste Marea Mediterana. Ne apropiem de Italia si tarmurile pline de lumina inveselesc atmosfera. O iau pe Selma in brate si cu nasul lipit de geam cautam sa deslusim ceva din impaienjenisul oraselor stralucind in intuneric.

In cele din urma aterizam cu bine. De data aceasta, rugaciunile cu mainile spre cer, au rasunat vesele in chiote de bucurie si aplauze...am rasuflat usurata, multumindu-I Celui de sus in gand! M-am despartit de Selma si mama ei dupa ce ne-am sarutat cu drag, de parca ne-am fi cunoscut de o viata!

Sunt din nou in aeroport.

Tot un fel de gara...

Garile mi se par fascinante. Fiindca vorbesc despre oameni. Iar oamenii spun povesti. E un exercitiu de imaginatie si intuitie.

Toata lumea dormea in jurul nostru, iar in aeroport era aproape liniste. Stand singura la o masa, in timp ce scriam, le priveam pe furis. Nu imi puteam dezlipi ochii de la ele. Fiindca alcatuiau un tablou unic. Erau frumoase, dar nu asta era motivul fascinatiei mele. Amandoua blonde, foarte bronzate, probabil pe o insula exotica din mediterana, luau masa la ora aceea tarzie din noapte, cu o naturalete care, a transformat pe loc aeroportul neprimitor intr-un bistro sic cu atmosfera de orasel meridional. Imparteau zambind o sticla de vin rosu, cateva bunatati sarate si dulci si purtau o discutie amicala si calma, din care nu am auzit absolut nimic, desi erau la doar doi metri de mine. Parca abia isi miscau buzele si pareau ca se inteleg mai mult din priviri. Erau imbracate simplu, in rochii de vara din in, cu esarfe colorate la gat, avand un aer relaxat si boem, iar in picioarele intinse pe mormanul urias de bagaje, purtau niste sandale delicate, baretele subtiri incolacindu-se pagan in jurul gleznelor. Incercam sa imi imaginez de unde veneau si unde se duceau. Daca iubesc si sunt iubite... De cati ani sunt prietene, cate clipe frumoase au impartasit, cate secrete si confidente...

Calatoriile sunt despre oameni. Calatoriile sunt povesti. Adevarate. Frumoase uneori...de cele mai multe ori....

Mozaic marocan