O toamna de poveste (2)

Amintiri despre inceput

"Iti aduci aminte ziua cand ti-am spus ca esti frumoasa,

Cand, in soaptele padurii, poate ca te-am sarutat

Ascultand ecoul rece, dinspre toamna friguroasa

Ce-aducea-ntalnirii noastre un adio-ndepartat?"

George Bacovia

Toamna

Cel mai misterios anotimp dintre toate...

Invaluit in ceturi, scaldat de soarele molcom sau ploile lungi si reci, peisajul de toamna, ne dezvaluie latura cea mai romantica si mai sensibila a sufletului.

Natura umana inclinata spre depresii dureroase, reverii adanci si melancolii nesfarsite se regaseste mai mult ca oricand in aerul bacovian al toamnei.

E anotimpul cel mai aproape de sufletul meu. Dar nu pentru ca sufletul meu s-ar nelinisti, ba dimpotriva. In timp ce toamna se asterne fosnind usor in jurul meu, in asteptarea iernii, sufletul meu se inalta spre cer cu fiecare frunza care coboara spre pamant.

Nici florile primaverii, nici prima ninsoare, nici intaiul val al marii la inceput de vara, nu-mi tulbura mai adanc sufletul ca padurile toamnei ruginind sub soarele bland, de pe cerul atat de albastru, pe care sunt risipiti asa, ca in joaca norii in cele mai frumoase nuante...

Tabloul magnific al toamnei ma face sa cred ca, undeva sus in cer, cineva, a rasturnat paleta de culori si ele s-au amestecat cazand, rostogolindu-se peste lume.

Si nu imi ramane decat sa privesc, sa imi umplu sufletul, sa o recompun in gand, sa o pastrez in suflet, sa ma pierd cu totul in splendoarea ei...

O toamna de poveste

Calea lui Dumnezeu

De-a lungul vietii L-am intalnit pe Dumnezeu in cele mai neasteptate situatii si m-am bucurat de puterea infinita a bunatatii Lui chiar si atunci cand credeam ca totul e pierdut....

Uneori L-am chemat, asa cum facem toti, prin puterea rugaciunii. Alteori in egoismul meu L-am implorat sa ma ajute, in momentele in care mi se parea ca, nici eu insami nu ma mai puteam ajuta. Cateodata uitam sa-I multumesc, prinsa in vartejul bucuriilor de moment si savurandu-le de ca si cum ele mi s-ar fi cuvenit, de parca ar fi venit de la sine sau si mai rau atribuindu-mi toate meritele. Mi s-a intamplat in cateva randuri sa-I cer socoteala, intrebandu-L "de ce?" fara sa ma gandesc ca, probabil, El imi daduse deja prea mult...

Cu siguranta, Dumnezeu are caile Lui nebanuite de a ne a duce din nou pe drumul cel bun...

Si asa, am realizat intr-un tarziu cu surprindere ca, ceea ce parea atat de groaznic si de netrecut la un anumit moment dat, invariabil avea si o parte buna sau facea parte dintr-un plan elaborat cu atata minutiozitate incat era aproape imposibil sa il banuiesc.

Constiinta acestui lucru am capatat-o dupa ceva ani pierduti in lamentari si framantari inutile. Simteam ca El are un plan cu mine si ma intrebam mereu care e acel plan, de parca rezolvarea misterului ar fi insemnat ca pot sa-mi trag sufletul si sa ma opresc din drum. Dar eu trebuia sa merg mai departe si nu era cale de intors, nici timp de odihna...

Descoperind in cele din urma ca Dumnezeu e in fiecare detaliu al fiintei mele, am reusit sa ma impac cu mine insami. Si atunci nu mi-a mai ramas decat sa iubesc...si sa-I multumesc pentru tot!

Daca Dumnezeu mi-a arat o cale, aceea e calea dragostei. Nu poti reusi nimic fara dragoste, fara sa te iubesti, fara sa iubesti.

E atata dragoste in noi, trebuie doar sa iasa la lumina. Si e atat de multa rautate pe lume, si nu poti lupta cu toata lumea. Tot ceea ce poti face e sa nu lasi aceasta lume sa te schimbe. Si singura arma care ti-a mai ramas e un un suflet plin de dragoste.

De toamna

Daca toamna ar avea cuvinte ele ar pluti ruginind in drumul lor spre pamant si s-ar transforma in cantec...

Toamna mea e doar reflexia de ecou al acestui cantec...

Mahomed si Luciano

Maroc si Italia.

Doua lumi total diferite.

Doua personaje care au facut parte din povestea vacantei mele. Si fara de care, tabloul acelei aventuri de pe cele doua continente - Africa si Europa, nu ar fi complet.

Mahomed ar putea avea orice varsta cuprinsa intre 16 si 35 si ani. Are jovialiatea si energia unui adolescent si spiritul intreprinzator a unui barbat in toata puterea cuvantului. Anii lui sunt undeva la mijlocul acestei distante...

Din momentul in care l-am cunoscut a avut un permanent zambet pe fata si m-a facut sa rad chiar si in momentele cele mai dificile. Cand l-am auzit vorbind prima oara o romana amestecata cu italiana cu un accent indescriptibil, apoi o araba care mi s-a parut tare comica, fiindca nu puteam sa imi dau seama daca se cearta sau poarta doar o conversatie normala, nu am putut sa imi stapanesc mirarea si hohotele de ras. Cu ochii mari si negri, zambetul dezvelind un sirag de dinti, care pareau si mai albi in contrast cu pielea inchisa la culoare, chipul lui Mahomed imi apare si acum in amintire, atat de vesel sub soarele necrutator al Marocului...

Purta mereu dupa el o geanta, din aceia care poarta toti adolescentii lumii, si cred ca nu o dadea jos decat noaptea in somn sau probabil in alte situatii mai intime...micile lui invarteli si afaceri cu "de toate" isi aflau sediul cu tot cu cartierul general in acea geanta aparent banala. Din cate am inteles era cumva stalpul familiei si parintii lui se bazau pe el si pe mica sa afacere . Mama lui Mohamed m-a primit cu bratele deschise in casa lor proaspat renovata, fericita sa imi arate toate noutatile, de parca ne stiam dintotdeauna. La prima noastra intalnire s-a intamplat sa port o minunata ie romaneasca lucrata manual si a fost un detaliu care nu i-a scapat, dandu-mi astfel ocazia sa pot incepe cu ea o conversatie onorabila, pe un subiect atat de drag femeilor...

In Fes am cunoscut si o buna prietena a lui Mohamed, cu care am petrecut cateva clipe foarte frumoase, afland cate ceva din misterul femeilor marocane, chiar de la ea. Parfumul ei, misteriosul Rush de la Gucci care o invaluia cu totul, imi va aduce aminte mereu de Maroc...

M-am despartit de Mohamed in aeroport, acolo unde il vazusem pentru prima oara in urma cu cateva zile. M-a imbratisat, zambindu-mi din nou, cu zambetul lui inconfundabil, si ne-am luat la revedere. A avut grija sa ajung in siguranta dincolo de portile de imbarcare... Am mai intors capul odata dupa el si l-am zarit departe prin multime, l-am privit cum dispare printre ceilalti si odata cu el a ramas in urma toata veselia Marocului...

Luciano e tot ce nu e un italian. Nu e tanar si frumos, nu e inalt, brunet, perfect bronzat, nu are masina scumpa la scara si nici texte invaluitoare in programul de cucerit turiste venite in vacanta. Pare mai degraba un pensionar neamt destept si protector. Vorbeste vreo patru limbi straine, putina romana, stie istorie, geografie si alte un milion de chestii inteligente care au facut conversatia cu el de-a lungul catorva zile bune, extrem de interesanta. Din tipologia unui italian are doar galanteria.

Mi-a dezvaluit multe lucruri despre locurile pe unde am cutreierat prin Italia, dovedind o atentie si o inclinatie deosebita pentru detalii, surprinzandu-ma de cele mai multe ori si avand o rabdare nesfarsita cu mine, lasandu-ma sa ma bucur de toate, fara sa ma grabeasca si dandu-mi explicatii la fiecare pas... In plus stia exact unde se mananca cel mai bine si pot spune ca am savurat bunatatile bucatariei italiene alaturi de un cunoscator, care ma certa ca cer frisca la expresso...cred ca i-am parut tare ciudata!

De-a lungul calatoriei mele pe dealurile pline de serpentinte ale regiunilor Marche si Emilia Romagna, Luciano s-a dovedit a fi cel mai mai bun ghid pe care l-as fi putut avea.

Probabil fara Mahomed si Luciano vacanta mea ar fi fost cu totul altfel...

Vreau sa le multumesc si sa le dedic aceste fotografii, fiindca alaturi de ei am descoperit inca o latura frumoasa a Marocului si a Italiei.

Si fiindca, amintindu-mi de ei doi, imi amintesc ca mereu calatoriile sunt despre oameni!

Maktub

Azi am participat mai mult in gluma la un fel de concurs, caruia nici macar nu i-am retinut miza. Tema suna cam asa: "Ce poti face cu un leu?" si se referea binenteles, la bani.

Nici nu mi-a luat prea mult sa ma gandesc, fiindca firea mea romantica mi-a luat-o inainte si am raspuns dintr-o rasuflare la intrebare cu primul lucru care mi-a trecut prin minte : "Sa scrii pe el un nume, un loc si o ora si...sa il trimiti in lumea larga. Iar apoi sa te duci sa vezi cine va veni in acel loc, la acea ora..."

Poate ca intr-o zi am sa scriu un loc si o ora...

Poate ca, intr-o zi, cineva venind din lumea larga, va ajunge la o anumita ora, intr-un anumit loc cautand un nume din necunoscut...

Iar eu voi fi acolo...

Welcome!

Cum sa ii rezisti?

Pe cat de ciudata pe atat de nostima! Oare ce or fi cautand laolalta, intepenite pe fatada acestei case, aparatul de aer conditionat, tamplaria de termopan si barca pescareasca autentica sub care era picatata naiv o sirena?
Nu am reusit sa descopar raspunsul, dar am incercat cel putin, sa surprind cumva frumusetea acestei combinatii grotesti...

Weekend

Destinatiile de weekend, uneori pot fi surprinzator de izolate si de frumoase, chiar daca se afla la o distanta relativ mica de casa... Un asemenea loc e Gura Portitei.

O locatie perfecta in care sa uiti de tot si de toate.

Marea Neagra in septembrie e incantatoare. Acolo plaja e plina de scoici si melci cum nu gasesti nicaieri in statiunile cochete de pe litoralul romanesc. Ritualul pe care il practic de fiecare data la malul marii, culegand din nisipul fin una cate una minunile sidefii, e cea mai buna terapie antistres.

Bucuria copilului meu jucandu-se in valuri, sub soarele bland de toamna, briza marii si pescarusii zburand in lumina asfintitului au umplut de clipe frumoase acest sfarsit de saptamana...

...iubeste!

"Cand karma unei relatii s-a consumat, ramane doar dragostea. De ea nu trebuie sa te temi. Lasa totul in urma...

Cand in sfarsit trecutul ti-a devenit trecut, lasa totul in urma! Apoi... incepe sa iti traiesti restul vietii! Cu bucurie adevarata..."

Elizabeth Gilbert

Seara de septembrie

Fericirea are gust de paine neagra facuta in casa si aroma fragilor salbatici din vinul rosu de Pietroasa...

Inchina pentru prieteni si pentru dragoste!

Isi aduce aminte de locuri frumoase, de o vara incredibila, asculta Dido si asteapta cu inima deschisa toate cele care or sa vina....

A venit clipa

Azi s-a intamplat ceva extraordinar! Nu, nu s-au aliniat planetele, nu s-a deschis cerul, nu am intalnit pe nimeni special, nu am primit nimic pentru nimic...

A fost o zi obisnuita, ca multe alte zile din viata...

Si totusi, in timp ce toamna cobora in mine si in jurul meu cu o precizie cum nu am mai vazut, am realizat ceva. Nimic pe lumea asta nu se naste fara durere. Nici macar o noua viata. Iar daca durerea are calitatea de a purifica orice suflet, oricat ar fi de chinuit, atunci as putea sa spun ca nimic pe lumea asta nu e lasat fara rostul lui.

Totul a inceput in jurul pranzului, intr-o librarie din centrul orasului, dupa ce am cumparat o carte, recomandata de Semy, prietena mea din celalalt capat al tarii, cu precizarea ca "Eva, parca a fost scrisa de cineva care te cunoaste!". Nu o sa dau numele cartii, tocmai fiindca e atat de celebra incat nu-i mai trebuie propaganda in plus si aici. Pastrand acest anonimat, imi protejez intr-un fel si intimitatea fiindca spre marea mea surpriza si incantare, Semy chiar avea dreptate.

Am iesit din librarie cu cartea in mana, creioanele colorate pentru Stefan in geanta si capul in nori... Manuta lui calda in mana mea m-a adus cu picioarele pe pamant. "Mami, vreau pufuleti!" Am cumparat pufuleti si ne-am asezat tacuti pe o banca. Am rupt sigiliul rosu pe care scria ca e un bestseller si in timp ce punga de pufuleti se golea cu repeziciune am citit primele randuri...

Pana spre dupa amiaza citisem o treime din ea...

Spre seara, in drum spre parc, s-a intamplat acel lucru extraordinar. In timp ce eram la volan si vantul parfumat de toamna imi ciufulea parul , am simtit ca nu mai simt nimic. Durerea disparuse. Imi apartineam cu totul si acea senzatie de liniste si de calm ma uimea in aceasi masura in care ma facea si fericita. Era ceva neobisnuit, si desi eu paream aceasi, totul se schimbase. Norii rosietici peste Muntii Macinului, apusul, parcul, Dunarea cu faleza ei frumoasa, toate erau la locul lor, acolo unde le stiam, dar eu ma simteam intr-o lume cu totul noua. Incepand o viata noua. Din acea clipa.

Cand am ajuns acasa ma astepta un mesaj plin de caldura de la Semy. Nu mai stiam nimic una despre alta de mai bine de o luna.

Azi le multumesc prietenelor mele fiindca dragostea si devotamentul lor m-au tinut in viata mai mult decat am reusit eu insami uneori!

Viata e cu adevarat uimitoare! Fiindca, desi in absurditatea noastra omeneasca ne trece prin cap uneori sa renuntam la ea, ne da suficienta motive sa o pastram si chiar sa ne bucuram de ea!

Univers marocan

Jurnal de calatorie - partea a V-a

De nenumarate ori am auzit spunandu-se ca, nu poti cunoaste o tara daca nu traiesti macar o singura zi in mijlocul unei familii traditionale.
In principiu oamenii sunt ospitalieri oriunde te-ai duce in lume. Fiecare popor are un anumit gen de ospitalitate, care face parte din personalitatea localnicilor si e menita sa ti se intipareasca in minte, odata cu toate imaginile pe care le-ai cules de-a lungul calatoriei si care va intregi tot peisajul acelei tari.

La romani ospitalitatea ia o forma foarte interesanta. De-a lungul istoriei si pana in zilele noastre oaspetii ne-au pus aceasta calitate la grele si istovitoare incercari. Fiindca de cele mai multe ori totul se invarte in jurul mesei si mai ales la ce punem pe ea, bunavointa specific romaneasca a facut saracia sa nu mai para atat de crunta. Oaspetii erau primiti de gazde cu ce era mai bun de-ale gurii, eventual pus deoparte pentru zilele cele mai negre, undeva pitit bine prin camarile sau pivnitele oamenilor. Chiar si azi cand, in principiu se gasesc de toate, oricand, s-a pastrat expresia "lasa, ca e pentru musafiri!"...

Imi amintesc de situatii din trecut, cand cei apropiati se indatorau efectiv ca sa aiba cu ce isi primi onorabil oaspetii. Si binenteles, acestia primeau cel mai bun pat din casa, cu asternuturile cele mai noi, iar din fundul dulapului prosoapele "de zestre" inca nefolosite, dar mereu curate si perfect calcate, vedeau lumina zilei...

Rolul nostru de gazde pare desavarsit! Dar de cele mai multe ori ascunde un interes. E ceva specific romanesc, e o "abilitate" pe care am capatat-o de-a lungul secolelor. Nu e vina noastra, vina apartine vremurilor de restriste prin care am fost nevoiti sa trecem. Istoria zbuciumata a transformat aceasta calitate naturala intr-un instinct de autoaparare, intr-o forma de reciprocitate tacita.

Suna ciudat dar, e adevarat. Stim ca daca vom primi bine, vom fi bine primiti, ca daca vom lasa o impresie buna poate asta ne va fi de ajutor pe viitor. Binenteles, exista si in Romania ospitalitate in forma ei cea mai pura! Se mai intalnesc astfel de cazuri si astfel de oameni, care fac din placerea si bucuria de a fi ospitalieri o arta, fara a astepta ceva la schimb!

De cele mai multe ori cand afli ceva, despre orice, e mai bine sa verifici. Mai ales, daca ceea ce auzi pare contradictoriu.

In Italia am avut fericita ocazie sa stau la masa cu oameni foarte diferiti, de varste diferite, cu conceptii diferite despre viata, dar tot ce imi aduc aminte e ca m-au primit cum nu se poate mai bine. Intr-un mod natural si firesc, fara sa simt ca fac ceva anume pentru asta. Fara sa ma priveasca cu raceala, fara vreo unda de sovinism in priviri, ba din contra apreciind enorm ca faceam un efort evident sa vorbesc limba lor, entuziasmati de faptul ca sunt un om cu o minte deschisa si nu o ignoranta. M-au primit in casa lor cu toata caldura si am impartit cu ei un pahar de proseco, paine proaspata si deliciosul prosciutto, in timp ce in jurul mesei atmosfera era plina de veselie!

Maroc. Fes.

Intru in Medina, merg pe jos printr-un labirint de stradute aglomerate, pana ajung la o poarta modesta, dincolo de poarta e un culoar lung si ingust pe deasupra caruia se vede cerul inalt cu soare fierbinte si ajung la alta poarta, care, dupa ce se da in laturi, imi descopera privirilor curioase o curte mica cu un copac imens in mijloc, iar sub copac o masa in jurul careia se ingramadeste o familie intreaga, intinsa pe vreo patru generatii... In urmatoarea clipa mai multe chipuri vesele si timide in acelasi timp, imi ies in intampinare, luandu-ma in brate si sarutandu-ma pe amandoi obrajii, rostindu-mi cateva cuvinte pe care nu le inteleg, dar carora le pricep sensul fara sa mai intreb. Le spun emotionata cum ma cheama si numele meu starneste un noian de exclamatii incantate, urmate de alta runda de sarutari...

Ma asez cuminte si oarecum incurcata intr-un colt, avand atarnat la gat aparatul foto, motiv de fascinatie pentru cei trei copii cu ochi negri si alungiti ca migdalalele. Privesc acest tablou intim care imi aminteste de gospodariile saracacioase de la noi din tara. Fac cateva fotografii, incercand timid sa surprind farmecul acelui moment.

In arsita cumplita a zilei umbra copacului din mijlocul bataturii e o binefacere. Curtea patrata e inconjurata de ziduri murdare cu usi deschise catre camere...una da spre bucatarie sau mai degraba o chicineta, in care se va pregati pranzul, alta spre camera de zi cu divane lungi pline de perne, alta spre dormitorul cu fereastra minuscula a batranei strabunice, care motaie pe un pat, ferita de lumina soarelui. De pe acoperis un caine maro slabanog, plin de capuse ne latra frenetic! Femeile incep sa pregateasca masa. Rasucesc cu mana niste chiftele lunguiete din carne, curata legumele pentru salata si fac focul. Intre timp servim ceaiul de menta, preferatul meu, atat de dulce si parfumat! Si cafea, care umple aerul cu mireasma ei amaruie.

Bebelusul se joaca cu bunicul sau, gangurind vesel din bratele protectoare ale mamei. Fetita cea zvapaiata mi s-a suit pe genunchi in timp ce baietii ma privesc, zambindu-mi gales. Pe cel mic il cheama Adam. Apoi ma iau de mana si imi arata restul dependintelor...micul atelier de mozaic, curtea din spatele casei unde creste un palmier, de care este legat un berbec intre picioarele caruia se impleticesc doua broaste testoase (ce ciudat!), dupa care urcam o scara in spirala care duce spre acoperis. Sus e mai racoare si parca adie putin vantul. De aici se vede foarte bine Medina. Cerul deasupra ei e alb. Ars de soare. Cainele dezlegat alearga de colo colo si ne latra ca un nebun. Mai zabovim o vreme, ne jucam necajind catelul, apoi coboram.

Inainte de masa intram cu totii in salonul cu divane si batranul familiei ne canta cateva cantece la un soi de chitara araba, care se numeste lauta. Il acompaniem, femeile scotand acel specific sunet de bucurie, ducandu-si mana la gura, iar noi ceilalti batem din palme incercand sa tinem ritmul...

De afara se aduce inauntru masa cea mare impodobita cu mozaic, care incepe sa se umple de castronele cu legume proaspete si murate, carne, sosuri si lipii mici rotunde. Ne adunam cu totii in jurul ei si atunci ospitalitatea marocana isi da in petec. Se culeg cele mai bune bucatele si se ofera oaspetilor cu o insistenta acompaniata de zambete binevoitoare pana cedezi, deschizi gura si te infrupti direct din mana gazdei. Pentru un european pretentios acest obicei ar putea parea la prima vedere cel putin curios, daca nu de-a dreptul gretos. Pe mine una cu siguranta m-a uluit. Ca sa evit acest fapt, incercam sa nu fac nici o pauza intre inghitituri... Dar ti-ai gasit! Nu aveam atata viteza! Am incercat sa ma impac cu ideea si spre finalul mesei am si reusit. Acest obicei functioneaza si intre membrii familiei, semnificand dragostea si grija ce si-o poarta unii altora. E cam aceeasi chestie cand, in familiile noastre parintii manancau adesea, ceea ce ramanea dupa ce se saturau copiii.

Familiile alaturi de care am petrecut putinul meu timp in Maroc, mi-au dat o noua definitie a ospitalitatii. E singurul lucru cu adevarat important pe care mi-l amintesc despre aceasta tara!

Mereu mi-au placut sfaturile de calatorie! Date de altii. Incerc sa tin cont de ele intr-o oarecare masura. Eu nu am nici un sfat. Dar daca ar fi sa am unul, acela ar suna cam asa: "Incearca sa cunosti o tara vazand-o cu ochii tai prin ochii locuitorilor ei!"

Morocco - details

Despre dragoste si retele sociale

De ceva vreme, in apropierea mea se desfasoara o intriga interesanta cu iz de romanta adolescentina, pe cat de nefireasca, pe atat de stranie si stupida. Privesc cu interes vadit si ma amuz copios de aceasta istorioara plina amor, gelozii, vorbe dulci si incarcata de emotii false si intentii fara fundament, dar avand un final previzibil. Daca cei implicati ar avea varsta primei iubiri as avea toata condescendenta fata de aceste elucubratii sentimentale, iar exaltarea celor doi mi s-ar parea de-a dreptul demna de un roman siropos. Dar situatia de fata e tragi-comica! Daca prostia doare, atunci dragostea prin internet ar trebui sa doara si mai crunt! Mai ales dupa o anumita varsta, cand se presupune ca ai o experienta de viata suficienta cat sa nu te lasi prada unor asemenea ineptii... dar se pare ca prostia nu cunoaste nici limite si nu are nici o varsta!

Oare cum incepe o chestie de genul acesta? Pai, sa vedem!

Mai intai trebuie sa fii disperat. Sau disperata, dupa caz.

Sa nu fii in stare sa relationezi in conditii firesti cu oamenii din jurul tau sau si mai grav, sa te simti atat de rau cu tine insuti incat prin dulcele anonimat al internetului sa poti lasa scapate doar o parte din cele ce te alcatuiesc pe tine ca om. Iti creezi o viata paralela, in care te prezinti cum stii tu mai bine si frumos si pleci la vanatoare, pana cand te "indragostesti" de o fotografie sau mai multe, fiindca la urma urmei de unde sa stie celalalt, ce faci tu cu adevarat in viata ta reala? Eventual iti creezi si o viata falsa, ca sa poti verifica personanele cu care intri in contact. Fiindca tu nu esti de incredere, de ce altcineva ar fi? Logic, nu? Lucrezi deja organizat. Te costa timp ce-i drept, dar consideri ca merita! Atat timp cat rostesti cuvinte ca "iubirea mea", "draga mea", "scumpa mea" si ea iti raspunde pe acelasi ton trebuie sa fie o investitie buna. Asta nu ar fi nimic, daca aceasta pseudo relatie nu s-ar desfasura in paralel cu o serie de minciuni si prefacatorii carora nu le-ai face fata in viata de zi cu zi... In restul timpului iti vezi de viata ta cealalta, care implica alte relatii cu oameni adevarati, probleme reale, lipsuri, serviciu, treburi casnice, eventual copii si o persoana cu care traiesti...

Viata ta paralela contine imagini cosmetizate si cateva calitati, pui si un defect, doua, ca doar nimeni nu-i perfect, in plus trebuie sa pari veridic, nu? Si te lansezi pe orbita!

Pana cand intr-o zi iti dai seama cat de indragostit esti! De vocea de la telefon, a unei guri pe care nu ai sarutat-o niciodata, careia nu i-ai simtit nici gustul, nici savoarea. Poate sa aiba gust de cireasa coapta in prag de vara sau de tigara, n-ai de unde sti! Dar ti-a promis ca se va lasa de fumat de dragul tau...ce gluma buna! De cate ori nu am auzit asta de la cei care s-au luptat din greu cu acest viciu? Dar tu o crezi fiindca vrei sa o crezi! Ai o nevoie disperata sa o crezi!

Adori chipul ei, pe care daca l-ai vedea pe strada l-ai ignora total fiindca e clar, nu e genul tau! Ignori acest aspect si treci mai departe...ce a mai ramas? Un trup, dar cate trupuri nu-s pe lumea asta? A! Si sufletul ei sincer! De femeie care te iubeste, doar ti-o spune mereu la ora cand duce copiii la culcare! Nu, nu copiii tai...

Ce comoda e dragostea pe facebook si la telefon! Tu nu stii ce fac eu, nici eu nu stiu ce faci tu! Dar, lasa draga mea, ca intr-o zi o sa te cunosc, eventual de ziua ta, in mana voi avea eventual un cadou surpriza ambalat asa frumos ca si mine si o sa zburdam veseli pe campii....finalul probabil il banuiti!

Daca "dragostea e chimie" oare cata chimie e intre doi oameni care nu s-au vazut, nu s-au atins, nu s-au privit in ochi, dar isi spun vorbe de iubire pe una din multele retele sociale la care avem acces datorita unor tineri care "au trecut" prin Piata Unirii acum mai bine de 20 de ani?

Oare cata minciuna si cat adevar sta ascuns in spatele profilurilor utilizatorilor de internet?

Oare cum as putea sa cred ca cineva m-ar putea iubi doar pentru ca a vazut doar ceea ce am vrut eu sa ii arat, fara sa ma cunoasca cu adevarat? Cum as putea iubi pe cineva, oricine si oricum ar fi el, pe care nu l-am tinut in brate, pe care nu l-am privit in timp ce taceam amandoi, caruia nu ii stiu mirosul pielii, cu care nu am impartit nimic altceva decat niste vorbe-n vant?

Din cate imi aduc aminte despre dragoste, nimic nu e mai frumos decat sa il iubesti pe celalalt stiind cum este el de fapt si in pofida a ceea ce este! Cum se impaca asta cu cele de mai sus?

Iar daca dragostea ar fi ceva atat de fals si nefiresc ca relatiile oarbe de pe internet, atunci nu as vrea sa mai aud in veci nimic despre ea!

Morocco by night