Nici nu stiu cu ce sa incep....sint atatea de povestit, atatea sentimente traite intr-un timp atat de scurt...aseara pe drumul de intoarcere am avut timp sa ma gandesc la toate si sa rememorez clipele traite alaturi de cei care mi-au devenit atat de dragi. Din nefericire nu au putut veni toti dar pentru cei care nu au ajuns voi incerca sa refac tabloul cat mai complet desi o sa fie aproape imposibil sa descriu atmosfera de acolo in cuvinte... Iar ca sa fie nostalgia mai mare pe tot drumul de intoarcere in inconfudabilul zgomot al rotilor de tren (care mie imi aduce aminte de copilarie, de adolescenta si de aventura) m-a insotit un apus de soare superb si spectaculos cum rar mi-a fost dat sa vad...l-am savurat pierduta cu gandul la tot ce am lasat in urma, amintiri frumoase pentru serile batranetii. Iar cireasa de pe tort a fost o luna rasarita nostim cu ochelari de "soare" formati din doi nori negri cu chef de joaca. Am intrat in Galati cu zambetul pe buze, sub privirile mirate ale celorlalti ocupanti ai compartimentului de tren...ce-or fi gandind despre mine nu stiu....
Ceea ce s-a intamplat era probabil singurul lucru care s-ar fi putut intampla sau poate nu...in orice caz am avut un noroc incredibil de o vreme superba dar si foarte calda (vreo 37 grade parca) tinand cont ca a doua zi a plouat torential in aproape toata tara. Se pare ca Doamne Doamne care a creat natura, pe care o iubeste atat de mult Dragos Bucurenci a tinut sa ii daruiasca o vreme minunata la cursa de pe Lacul Baneasa. Si noi toti restul ne-am bucurat de ea cum am stiut mai bine. Unii de pe pluta, altii din galeria de pe margine. A fost o atmosfera foarte incinsa la propriu si la figurat, cu rasturnari de situatie, strigate incurajatoare de galerie, emotii, bucurie, discursuri, interviuri, poze, binenteles, chiar si filmulete, baie in lac, baie de sampanie, cantec si foarte mare veselie. Binenteles ca seria doi a castigat, cel putin in sufletul nostru ei sint castigatorii dar castigati am fost cu totii asta cu siguranta, in opinia tuturor. Deci, a fost frumos! Cum putea sa fie altfel? Cabral e un nebun, dar un nebun frumos, Amalia e chiar asa calda, naturala si prietenoasa cum era si cand am cunoscut-o acum trei saptamani deci nu a fost doar o impresie de moment...iar de Dragos ce sa mai zic...ma bucur enorm ca l-am cunoscut si ca am cunoscut puterea lui de a misca si muntii din loc...odata cu o echipa de voluntari, cateva persoane publice si un ministru toti cu sufletul alaturi de natura.
Spre seara ne-am strans cu totii "La Motoare" unde am baut o bere sau o limonada dupa caz. Acolo "ne-am amestecat" intre noi si cu ocazia asta ne-am cunoscut si colegii din celelate serii. In plus ne-au fost alaturi si Duni, Ionut cu Ana, Mirel si Raluca, Alexandra Radu fotografa seriei noastre si multi altii... Eu una cel putin nici nu imi mai aduc aminte de cat timp nu m-am mai simtit asa...parca as fi avut din nou 16 ani si as fi stat cu gasca mea de prieteni nebuni la povesti. Nu stiu cum e prin alte parti in Bucuresti dar "La Motoare" e o atmosfera boema si relaxata care imi aduce aminte de anii petrecuti in liceul de arta. Am ras si am povestit pana tarziu in noapte, dupa care am facut o scurta plimbare printr-un Bucuresti aproape pustiu (surpriza) doar pe la terase mai era ceva animatie. Ne-am despartit de prietenii vechi si cei noi cu promisiunea ca vom tine legatura prin toate mijloacele specifice epocii in care traim...
Dimineata m-a gasit in sufrageria Ralucai, intr-un pat din care cu greu m-am dat jos, atat de dulce a fost somnul si cand am tras perdelele, spre surpriza mea cerul era acoperit de nori grosi prevestitori de furtuna. Singurul gand care mi-a trecut atunci prin cap a fost cat de norocosi am putut fi cu doar o zi in urma cand pe cer era doar soarele stralucind vesel. A urmat o ploaie timida si apoi una torentiala cu tunete si fulgere care durat pana spre dupa amiaza...Refugiate de ploaie, la un ceai, undeva sus in Unirii, cu Semy si Raluca ne-am tot intrebat ce ne-am fi facut daca ar fi fost vremea asta ieri?! Ei, se pare ca pe Dragos cineva acolo sus il iubeste!
Si fiindca orice turist care trece prin mirificul Bucuresti tre' sa se traga in poza la Palatul Parlamentului, am profitat de ocazie ca a stat ploaia si a iesit chiar si o raza timida de soare si ne-am imbarcat in superba masinuta nou-nouta a Ralucai, o bomboana alba Fiat 500 si hai!
Despartirea de Raluca s-a produs la gara, si de Semy la fel dar, cu doua ore intarziiere fiinca ea mai avea ceva timp si a mai ramas cu mine. De data asta lacrimile s-au tinut undeva pe traseu, golul din stomac era prezent, vocea oricum mi-o pierdusem aproape de tot deja (mare pierdere)
dar nu am oferit decat un spectacol de imbratisari calde pe peron pentru spectatorii atarnati de geamurile trenului.
Da...a fost frumos! Mi-am amintit cat de minunati pot fi oamenii, unii imi sint prieteni buni deja, am inteles ce inseamna implicarea, ce inseamna responsabilitatea fata de natura, cat de usor poti face ceea iti place daca iti doresti cu adevarat. As vrea sa le multumesc inca o data tuturor pentru ca mi-au redat bucuria de a crede in lucrurile simple si esentiale ale vietii si m-au facut sa simt ca nu sint singura cu gandurile si sentimentele mele!
Voua tuturor va dedic cateva versuri pe care le-am scris in urma cu foarte multi ani " Sub deserturi,/ dorm mari sarate,/ in intuneric greu de sete..."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu