...

Duca-se in vant cununa de stele...

Purtate prin lumea larga

Parti de lumina din mine

Se vor stinge pana la urma...

Un simplu joc

Si sufletul meu e gol

L-ai pustiit cu o singura rasuflare

Si acum razi amuzat...

M-ai risipit prin vreme

M-ai pierdut printre cuvinte

Mi-ai luat lumina

Mi-ai lasat intunericul.

Si un trup fara suflet

Esti fericit?

Words

Atunci cand doare, iar unele vorbe ranesc atat de tare, incerc sa imi aduc aminte ca pe lume mai sunt si cuvinte frumoase...doar ca mai intarzie o vreme sa apara...

Intotdeauna e cineva care se va simti puternic fiindca te-a ranit. Incerci sa ii lasi in urma, nu iti vine sa crezi ca le-ai zambit candva, ca le-ai spus la randul tau cuvinte frumoase, in care ai crezut...

Uneori te ranesc fiindca tac. Fiindca nu mai dau nici un semn de viata. Nu mai stii nimic de ei, pana intr-o zi cand apar asa ca din neant, ca si cum Universul s-ar fi oprit la clipa in care au disparut. Si cred ca nimic nu s-a schimbat. Dar totul e schimbat, si tu si viata ta din care ei nu au mai facut parte, fiindca au ales sa fie asa.

Si rostesc cuvinte. Cu care cred ca te pot intoarce din drum. Aproape ca nici nu auzi ce iti spun. In ultimul timp tot ce ai auzit a fost doar tacerea lor. Si acum iti iti rasuna in urechi vorbele nespuse, dialogurile pe care le-ai purtat cu tine insati cat timp au fost plecati din viata ta.

Si apoi vin din nou cele care dor. Ti le scriu, ti le arunca in obraz, le rostesc doar ca sa te doara. Dar nu sunt martorii acestei suferinte. O savureaza de la o distanta sigura, banuind-o doar, sperand sa isi fi atins scopul. E o lasitate fara seaman. O confruntare directa i-ar dobora cu siguranta, pentru ca stiu ca si tu ai cuvinte.

Dar azi eu am ramas fara ele. Nu am decat convingerea ca as fi putut avea ceva de spus. Si as fi putut rani, daca asta as fi vrut.

Si nu stiu de ce ma simt singura pe lume...

Calatorind prin viata ta

Unii oameni ies de pe harta vietii tale intr-un fel cu totul neasteptat. Odata ce si-au atins obiectivul propus, au marcat inca un loc vizitat, pleaca fara sa isi fi luat ramas bun...si exact ca un turist neglijent, lasa in urma resturile trecerii sale, fara sa se gandeasca ca si altii vor vrea sa gaseasca acel loc frumos si neatins...

Alti oameni ratacesc pe drumurile catre sufletul tau. Nu gasesc indicatoarele, fiindca ele lipsesc cu desavarsire. Ratacesc inca, intr-un desert uscat si fierbinte sperand sa ajunga la oaza de liniste si racoare, unde isi vor potoli setea de tine, unde la umbra fiintei tale ii asteapta dragostea...

Harta vietii tale are muntii ei, nu-i poate urca oricine, cei curajosi, cei puternici pot incerca sa escaladeze inima ta care se dovedeste roca cea mai dura dintre toate, are inaltimi ametitoare si ascunde prapastii adanci.

Sunt oameni care pleaca la drum, lasandu-se in voia pasilor, care ii poarta pe cararile neumblate de pe harta vietii tale. Si ea li se desfasoara in fata cu tot necunoscutul ei... Pasesc uneori timid, alteori hotarat, uneori chiar alergand, pierzandu-se cu totul, de cele mai multe ori gresind drumul si intorcandu-se de unde au plecat.

Altii trec dincolo de granite. Fara viza, fara pasaport. Clandestin. Si iti rad in fata, au o victorie furata, dar nu e victoria lor, e pierderea ta. Au evadat dintr-un teritoriu in care i-ai inchis fiindca ai vrut sa uiti de ei.

Trec si altii peste granite. Dar ei vin din afara lor. Tot clandestin. Iti invadeaza viata, umbla triumfatori prin ea, striga, sunt galagiosi, insistenti si abili, trambitand si ei o victorie care nu le apartine. Aici e iar pierderea ta. Oastea pe care o credeai pe pozitii, a lasat garda jos si acum cotropitorii au ocupat teritorii care pareau odata, nu demult, sigure.

Harta vietii tale are si zone virgine. Acolo nu a patruns nimeni niciodata.

Are si un "Triunghi al Bermudelor". In acel spatiu misterios dispar fara nici o explicatie, dintr-o data, oameni dragi, clipe frumoase, momente unice...e un loc din care nimic nu se mai intoarce niciodata, dar in care se pare ca totul ramane intact, perfect conservat, sub forma de amintiri.

Unii oameni cladesc palate pe teritoriile tale. Pun in ele toata dragostea, tot ce e mai pretios, le fac inalte si frumoase ca sufletele lor. Palatele au gradini nemarginite, scaldate in soare, in care pasarile canta mereu si florile sunt tot timpul inflorite. Ele sunt refugiul tau.

Alti oameni initiaza calatorii pe harta vietii tale. Calatorii planificate cu grija, cu ambitie, in care par grabiti, trecand pe langa ce e frumos cu adevatat de remarcat. Au cules marturii de la fata locului, dovezi ale trecerii lor prin viata ta, dar te intrebi cu ce s-au ales de fapt? Cu un suvenir care se va prafui pe un raft al sufletului, pierdut in uitare...

Cativa, cei mai putini, merg alaturi de tine pe acelasi drum, calatorind asa, pana la capatul lumii si inapoi, fara sa se teama de nimic, nici de necunoscut, nici de furtuna, nici ca se vor rataci vreodata.

Unul din ei, poate chiar doi, coboara odata cu tine in abis. Si atunci afli cine esti tu cu adevarat. Si cine te tine de mana in intunericul cel mai negru, in acel hau care pare fara sfarsit...

Cateodata

Uneori ma abat de la drum. Ma opresc sa privesc campul, padurea din departare, luciul apei purtand razele soarelui intre valuri, sa ascult ploaia, pasarile ciripind nestingherite de prezenta mea.

Cateodata, noaptea, cand merg pe soselele neluminate, opresc masina, cobor si privesc intr-o liniste de mormant cerul noptii plin de stele. E un exercitiu care functioneaza mereu. Si e halucinant.

Alteori fac alt exercitiu. Zambesc. In multime, in supermaket, pe strada, printre straini ocupati fiecare cu ale lor, cu fete incruntate sau plictisite...cu cat e mai numeros grupul, cu cat e mai mare prapastia dintre ei si mine, cu atat e mai interesant. Zambesc aproape imperceptibil, ca si cum ai lasa incet o floare pe caldaramul rece. Si mereu, dar absolut mereu e cineva care imi intoarce zambetul. Nu e cineva anume, poate fi o femeie, un barbat sau doar un copil. Si iau acel zambet cu mine, ma poarta prin orele zilei, ca o corabie prin furtuna...

Cateodata ma las dusa de val. Inca nu am prins "valul cel mare". Dar va veni si acela intr-o buna zi. Si ma va purta pe alte tarmuri...

Uneori fac fapte bune. Gratis! Fara sa mi se ceara, ma ofer eu. E atat de putin costisitor sa faci fapte bune! Costul e infim pe langa beneficii!

Cateodata rad cand imi vine sa plang.

Cateodata inventez motive si fug. De altii, de mine insami. Dar nu ma pot ascunde la nesfarsit.

Uneori as ramane, dar plec. Si nu ma mai poate intoarce nimic. Alteori raman, dar nu sunt acolo.

Uneori, incalc regulile. Destul de des, recunosc!

Cele impuse de altii si de mine insami. Imi da un fals sentiment de libertate. Mi se pare o evadare de efect. Chiar daca, ce urmeaza e mai greu de suportat decat regula in sine.

Uneori ma judec aspru, alteori nici nu ma iau prea tare in serios...

Dar de cele mai multe ori ma simt doar o petala purtata de vantul cald de primavara...

Plimbare printre nori

Luna era de opal.

Mergeau unul langa celalalt, aproape atingandu-si umerii, vorbind si razand, amintindu-si intamplari din trecut, facandu-si confidente dintr-un timp mai recent...

Faleza era aproape pustie. Suspendata deasupra Dunarii devenise podiumul vesel al cuvintelor rostogolite la vale, desi vantul rece de noapte le batea in fata urcand, in timp ce ei coborau...
Erau doi copii mari. Vorbeau aproape grav, filozofand si incercand sa desluseasca tainele ascunse si de nepatruns ale legilor ce guverneaza Universul.

Spuneau povesti ce nu pareau ale lor. Povesteau de parca nu ei erau personajele principale, insiruiau intamplari traite care, de fapt, parca trecusera pe langa ei, pe langa viata lor, de parca candva fusesera spectatori fara sa fi avut habar.

Dar zambeau mereu, chiar si atunci cand o concluzie mai grava sau mai serioasa punea o pecete pe cele rostite.

"Fa-ma sa rad!" ii spuse ea. "Imi amintesc ca ma faceai mereu sa rad..." Si el zambea, era tot el si parca nu mai era el. Dar inca o facea sa rada.

Se mai plimbara o vreme pe strazile orasului, parasind faleza, care devenise un teritoriu prea infrigurat.

Si dintr-o data, sub stele, redevenira copii. "Uite luna printre nori!", spuse ea copilaraste si el o cauta pe cer in directia opusa degetului ei intins, izbucnind in ras...

In urma era un desert. Scaietii trecutului pustiu si pustiit lasasera rani adanci. Dar au uitat de ele. Au uitat de trecut, uitara si de viitor...nu mai ramasese decat prezentul, dar si-au luat la revedere fara sa isi promita nimic.

Devenisera ceea ce isi aminteau ca sunt : doi oameni mari.

Te iubesc!

Sunt doar doua cuvinte.

Soptite, strigate, aruncate in graba, scrise ca mesaj, gandite printre lacrimi.

Doar doua cuvinte.

Ascund dincolo de ele framantari, vise, sperante, indoieli, durere, resemnare, fericire, amintiri, drame, iluzii, clipe de tacere, clipe de bucurii...clipe unice.

-Te iubesc!

Uimire! Oare asa o fi?

-Te iubesc!

Cat? Cum?...

-Te iubesc...

-Pana cand?

-Pana la capat! - spuse.

-Care capat? - intreba.

De unde incepe si unde se sfarseste dragostea?

-Te iubesc!

-E o minciuna! - spuse.

-Nu, nu e! - raspunse.

Oare cand poti fi sigur? Oare trebuie sa fii? De ce?

Sunt doar doua cuvinte. Care dor atat de mult. Care te fac atat de fericit uneori. Care le spui, care iti sunt spuse, pe care le astepti, pe care le asteapta...

-Te iubesc si...imi apartii, fiindca te iubesc!

-Dar eu vreau sa fiu un om liber! Dragostea e o libertate nu e un prizonierat. Eu si cu tine suntem doua libertati!

-Tu ma iubesti?

(Stupoare!)

-De ce ma intrebi? (Oare e atat de evident?)

-De maine nu o sa te mai iubesc! Ba nu, incepand de azi nu te mai iubesc! De fapt, cred ca, din clipa asta nu te mai iubesc!

-Dar m-ai iubit vreodata? Chiar m-ai iubit cu adevarat? Mult, tare?

Intrebari care asteapta un raspuns care nu va veni. Sau daca vine e stramb, incovoiat, impovarat, nesigur si incert.

Te iubesc! Doar doua cuvinte...

Luminand intunericul

Totul incepe cu o raza calda.

Mugurele se desface din intunericul lui de viata neinceputa, uimindu-se de neasteptata lumina aducatoare de viata.

Imi amintesc cand l-am vazut pentru prima oara. Ecograful, aceasta minune a tehnicii care poate vedea in adancul fiintei tale, mi-a redat pe ecranul mic, prima lui imagine. Imi facea cu mana, salutandu-ma timid si prietenos din intuneric. Era ca o stampa japoneza, delicat si fragil, parca abia schitat, un desen abstract, dar plin de viata, un ecou miscator al fiintei mele, dincolo de orice imaginatie, dincolo de orice zamislire figurativa...am ramas atunci fara cuvinte.

Acea imagine, tiparita stangaci pe o banala bucata de hartie, o pastrez si azi printre amintiri.

In cele din urma misterul intunericului a fost dezlegat si a prins viata in lumina primaverii...

...

"Privirea ta nu ma va gasi nicaieri. Amintirea ta nu are unde sa ma afle. Glasul tau nu poate sa ma strige si nu stie unde. Sunt intre cele patru zari: raspantia lor. "

Ionel Teodoreanu

"Intoarce-te la mine!"

"...palmele-mi miros a tine

pana dincolo de ieri

de din vale de dureri

chem uitarea si nu vine..."

Parfum de seara

Soarele aluneca printre ramurile parfumate dandu-le fiori de aur.

Florile imi spun noapte buna!

Eu le spun buna dimineata!

Primavara e inca aici. Cu aproape toate florile ei...

Magnolii, ciresi, caisi, branduse, toporasi, zambile, lalele, narcise imi zambesc colorat la fiecare raspantie de drum...

Zilele ce vor urma o sa aduca vesele liliacul, lacramioarele, garofitele, papadiile, crinii, iasomia...O sa infloreasca la inaltime teii argintii si castanii cu candelabrele lor dantelate...

Nici o alta perioada din an nu e atat de parfumata, atat de incantatoare in lumina diminetilor...

Cateva clipe printre ei...

Primavara in camp

Ieri in campie vantul batea ridicand valatuci de praf...

Am trecut pe langa colonia de tigani de la marginea Marasestiului, cautand sa ies din oras...

Drumul prafuit ducea spre padure, dar am oprit dupa un cot, in dreptul unor movile de pietre slefuite de rau.

Si i-am vazut. Ii manau la pascut doi tigani veseli, vorbareti si foarte amabili...

Am inchis pentru o clipa ochii si am incercat sa imi imaginez, cum aratau hergheliile de cai salbatici cutreierand liberi pe campiile inceputurilor de milenii...

Frematau nechezand, cu vantul zburlindu-le coama, cu manjii intre ele, cautand iarba proaspata...

Cei mici aveau un aer tare nostim, zburdand caraghios de colo pana colo, jucandu-se intre ei si tachindu-si mamele. I-am privit pierduta, cu ochii unui copil care a crescut la oras, departe de bucuriile simple a vietii de la tara...

Aveau in ei ceva ancestral, erau in sine un poem al campiei, vantului, ierbii crude si a cerului albastru cu nori pufosi si soare in mijloc de primavara...

Am plecat, lasand in urma mea campia cu caluti, trecand din nou prin colonia de tigani, in masina mea mica si rosie stralucind ca o bijuterie, intr-un contrast ciudat cu saracia puradeilor murdari, care imi faceau cu mana incantati, de printre casutele strambe, varuite intr-un albastru naucitor...
Fericirea e atat de aproape uneori!

Despre supravietuire

Uneori ma simt doar un spic, in bataia vantului...

Alteori, in lumina soarelui la amiaza, parca tot lanul acela miscator, traieste prin acel spic...

Viata ne poarta prin noi insine cu staruinta cu care vantul adie pe intinsul cu final de orizont fierbinte al campiei... Ne lasam dusi, uneori fara sa ne impotrivim, uneori fara sa ne dam seama, alteori inversunandu-ne sa ne luptam cu propiile temeri.

Si apoi vine furtuna. Vantul a prins putere si ravaseste campia... Spicul se inclina pana la pamant si inapoi, intr-un balans nebunesc al rezistentei pe tulpina firava...

Dimineata e tot acolo. Deasupra celorlalti. A trecut cu bine de noaptea furtunoasa. Incandescent, straluceste filigranat, pretios in lumina soarelui. Trupul lui de aur poarta in el sufletul campiei. Ceilalti il privesc de jos si se intreaba cum de nu s-a frant indurerat sub vantul rece?

Hristos a Inviat!

Primavara

Daca primavara ar avea cuvinte ele ar fi un cantec.

Simbolurile ei sunt o joaca de copii. Manutele lor deseneaza stangaci, pentru prima oara in viata, fluturi colorati, flori cu petale rotunde, iepurasi cu urechi ascutite si mustati mirate...sub ochii mamei plini de dragoste. Primavara e vesela in sufletul copiilor.

Zarzarii au inflorit primii, parfumand orasul.

Iarna a trecut. Zapezile s-au topit, apele s-au retras intre malurile lor, pasarile s-au intors la cuiburile parasite in toamna, campurile au inverzit sub soare...

Se apropie sarbatorile...pe strazi deja e o nebunie...totul se invarte in jurul meu ca intr-un carusel...

Ma las purtata de acest vartej ametitor tinand o mana mica si calda in palma mea. Imi spune mereu, cu glasul lui dulce de copil, ca vine Pastele, ca vin iepurasii care trebuie sa ii aduca un cadou fiindca a fost cuminte... Iar mami ii va face biscuiti in forma de iepurasi si ingerasi si vom picta impreuna cele mai frumoase oua...

Cand primavara iti coboara in palma fluturand usor din aripi, incerci sa nu o pastrezi doar pentru tine inchizand pumnul, ci o lasi sa plece mai departe, sa zboare libera in lumea larga...

Linia orizontului

Traim. Cateodata prinsi in vartejul ametitor al clipelor care trec prin noi si pe langa noi, uitam asta.
Ce este de fapt real? In ce fel de realitate traim? Ce e de fapt realitatea?
Uneori cred ca viata in sine e o mare iluzie...
Tot ceea ce simtim e real. Dragostea e reala, durerea la fel, desi uneori par ireale cand trec si le lasi in urma... Dorintele, visele, amintirile sunt reale fiindca sunt parte din fiinta noastra, merg cu noi mai departe prin viata si ne duc prin locuri nestiute, dar raman acolo si nu se pierd. Si ne poarta dincolo de linia orizontului...
Realitatea e aici, e rutina, e masca care o purtam printre altii, e tot noianul de nimicuri de zi cu zi, de ceas de ceas, de clipa de clipa cand nu ne regasim...
Visam. La ceva real. Tot ceea ce e real cu adevarat e in noi. Nimic altceva nu mai e real. Supravietuim cu gandul la iluzia unei vieti in care sa ne simtim noi insine, traind ancorati intr-o realitate care nu ne apartine.
Sunt o visatoare. Admit. Si duc cu mine toata dragostea, toata durerea, toate amintirile, toate visele mele. Si nu o sa renunt sa traiesc. Si nu o sa traiesc altfel niciodata. Gresesc? Poate. Dar cine ma poate judeca?