Dragostea nu merge la supermaket

Ce ar putea dragostea sa cumpere de pe rafturile aliniate dupa toate regulile politicilor de vanzari? Nu are lista de urmat si nici nu plateste la casa, fiindca nu are bani.

Dragostea nu spala rufe, nici nu le netezeste calcandu-le constiincioasa... Panzele ei de catarg vesel se scalda in soare si sunt purtate de vant.

Dragostea nu face ciorba, nici friptura si nici nu spala vase. Doar o singura sorbitura din cel mai amar venin si cel mai dulce nectar al ei si nu te mai saturi niciodata de ea.

Dragostea nu merge cu masina.

Se plimba pe jos, acolo unde o poarta pasii, mai incet sau mai repede, alergand uneori...nisipul ud ramane incremenit sub greutatea pasului ei, pret de o clipa si apoi valul il saruta, stergandu-i usor trecerea.

Dragostea nu merge la serviciu. Nu are un plan de realizat, nici un birou dupa care sa se ascunda, nici un sef de care sa asculte, nici sedinte in care trebuie sa stea drepti. E libera sa stea cat vrea, sa plece cand vrea, sa zboare, sa pluteasca, sa urce, sa coboare, sa cante, sa ofteze, sa planga si sa rada...

Dragostea nu se uita la televizor, nu urmareste meciuri pe viata si pe moarte, nu plange la telenovele, habar n-are ce e trendy si nici nu stie cine e Andreea Esca. Rataceste prin parc, pe alei poleite de ger sau ascunse de frunze aurii. Viseaza sub cerul gol si atat de trist, viseaza departe, la vremea cand oamenii inca isi mai aminteau de ea...

Pentru o clipa...

O umbra a rascolit ninsoarea din sufletul meu...

Craciun Fericit!

Mos Craciun exista!

Dar, are stilul lui, vine cand te astepti mai putin, cand abia ai inchis ochii, dupa ce, o noapte intreaga i-ai pandit pasii pe langa bradul impodobit...

In cele din urma a sosit si la mine... si nu a venit cu traista goala...

Va doresc un Craciun Fericit din toata inima mea!

Despre iarna

A trecut foarte mult timp de cand nu am mai scris...nimic. Am simtit nevoia sa scriu despre multe, cateodata gandurile imi aluneca usor ca o saniuta la vale, alteori se invart ca intr-un vartej de fulgi ratacind aiurea in drumul lor spre pamant.
Iarna a venit in cele din urma, iar cand credeam ca va fi inca un Craciun fara zapada, iata ca, a nins asa dintr-o data, peste noapte, iar dimineata totul era alb. Am sarit din pat direct la geam, mi-am lipit nasul de fereastra rece, ca atunci cand eram copil, si l-am strigat bucuroasa pe Stefan. Cu o seara inainte ne rugasem impreuna sa ne dea Dumnezeu zapada...ascultasem meteo, asa ca am trisat putin, dar tot in puterea Celui de sus aveam mai multa incredere, decat in meteorologul de serviciu. Si a nins, si inca ninge...de nu se mai opreste de cateva zile...e ca in povesti...daca nu ar trebui sa ma urc si la volan...dar asta e alta poveste...
Noptile de iarna lungi si reci imi aduc aminte de copilarie...in noptile vacantelor de iarna dormeam la bunici, iar seara, dupa ce ne imbracam in pijamale, ne cuibaream in asternuturile reci, fiindca nu intotdeauna era caldura in calorifere, iar bunica ma lua strans in brate si imi incalzea picioarele mici in mainile ei calde si blande...afara cainii urlau, si eu o intrebam speriata pe bunica de ce fac asa..."prevestesc ceva rau", spunea ea, si ma strangea si mai tare la pieptul ei...incercam sa adorm, dar ii auzeam afara misunand prin zapada si latrand fara incetare...somnul venea usor in bratele bunicii, care, in timp ce ma mangaia, imi soptea incet povesti de demult...
Au trecut multi ani de atunci, dar amintirile dragi din casa bunicilor imi revin una cate una... tabinetul pe care il jucam cu totii la masa mare din sufragerie, in timp ce bunicul "tinea socoteala", iar televizorul alb-negru "mergea" pe rusi, iaurtul cu biscuiti extra pe post de gustare de seara, amandinele cu cacao ale bunicii...dar, mai cu seama, dulapul cu "minuni" inchizand in el sub cheie, cel mai misterios parfum din lume...acolo isi tinea bunica medicamentele in cutiute mici, intr-o ordine perfecta, cremele de maini, de fata, in borcanase de sticla mata, sau colorata, sticlutele de parfum, bijuteriile si margelele, bomboanele in cornete de hartie, fotografiile cu oameni dragi si cartile postale cu iz vesel de vacanta, retetele scrise de mana, care valorau o avere, fiind pastrate cu evlavia cu care pastrezi manuscrise vechi...si cate si mai cate...acel parfum magic al micului ei dulap, nu am sa-l mai regasesc niciodata printre miresmele acestei lumi, a ramas undeva in trecut, legat de fiinta bunicilor mei, apartine casei lor si unui timp care azi nu mai e...
Iarna cu zapada e iarna cu adevarat...anul acesta a nins ca atunci cand eram copil.
Doamne, cum ne mai jucam ore intregi pe derdelus, cu saniutele, toti copii din cartier, ne legam unii de altii, si ne lasam la vale formand o omida uriasa, care se rasturna comic intr-o invalmaseala de fulare, manusi si fesuri, toate impletite de mainile indemanatice ale mamelor si bunicilor. Ne bateam cu bulgari, pana ne intepeneau mainile si faceam oameni de zapada, pentru care sacrificam cate un fular sau un morcov din rezerva mamei. Eram uzi si inghetati, zapada forma la un moment dat o platosa alba prin zonele de conflict, dar, nici ca ne pasa, ajungeam acasa seara tarziu cu obrajii rosii, cu degetele ca vreascurile de tepene, cu nasurile curgandu-ne zdravan, dar eram mult mai sanatosi, stiam sa ne distram si aveam o groaza de prieteni. Parintii ne scuturau de zapada in prag, dupa ce bocaneam zdravan cu bocancii pana ajungeam in usa, era un adevarat ritual, la sfarsit intra sania grea, cu talpi de fier slefuite de tata la fiecare inceput de sezon...
Iar bradul, oricat de triste erau vremurile, nu lipsea, un brad mare si frumos, care mirosea de te innebunea si caruia tata ii cioplea tulpina ca sa incapa in suport. Il impodobeam cu globuri delicate din sticla si cu ghirlande din hartie colorata pe care le facusem la scoala, cu beteala si cu lumanari mici adevarate si cantam colinde, in timp ce in casa mirosea a prajituri...
In Ajunul Craciunului e ziua mea, asa ca toti veneau la noi, iar casa se umplea de cei dragi, masa era plina de bunatati, si imi aduc aminte ca mama imi facea un tort imens de frisca ( din smantana adevarata, nu ca aia la plic) ornat asa frumos si alb ca zapada...Primeam cadouri, mai ales noi copiii, iar la usa sunau colindatorii... Mergeam si noi cu colindatul, impreuna cu prietenii ca sa ne mai facem curaj, repetam inainte, ne pregateam recuzita, faceam chiar si un scenariu, iar banutii pe care ii castigam erau un bun prilej de a invata cum sa ne gestionam un mic buget.
Perioada Craciunului mi se pare cea mai frumoasa din an, mai ales daca esti copil sau ai copii...
Magia sarbatorilor ramane o magie daca te straduiesti si vrei intr-adevar asta, pentru tine si pentru cei dragi.
In casa mea de Craciun o sa miroasa a prajituri cu nuci si ciocolata, a portocale, a vin fiert cu scortisoara, o sa aprind lumanari cu lumina calda, iar bradul o sa-l impodobesc cu decoratiuni pictate sau cusute de mana mea. O sa astept sa imi treaca pragul cei ce ma iubesc, o sa ma gandesc la prietenii dragi de departe, o sa ma rog sa ma ierte cei carora le-am gresit si nu in ultimul rand o sa il aduc cumva pe Mos Craciun in casa mea pentru copilul meu si pentru copilul care a ramas in mine...

Despre traditii romanesti

Vineri seara in apartamentul meu de bloc miroasea a vin fiert cu miere si scortisoara si a paine facuta in casa.

La Pro TV incepea invariabial "Dansez pentru tine". De obicei inregistrez emisiunea si ma uit cand am timp, deruland nesfarsitele calupuri publicitare si ceea ce nu ma intereseaza in mod deosebit din program. Dar decid, in timp ce mai faceam cate ceva prin casa, sa urmaresc emisiunea in direct.

Stiam ca din programul serii va face parte si folclorul, ca de altfel in fiecare sezon. Nimic extraordinar, mi-am zis, dar am avut parte de o mare surpriza. De aceasta data au fost prezentate datini si traditii populare romanesti, iar concurentii le-au pus in scena, alaturi de ansambluri renumite din tara, sub stricta supraveghere a lui Marin Barbu.

Privindu-i, am reusit cu greu sa-mi stapanesc emotiile. Apoi am simtit o revolta si o ciuda imensa pe toti cei care conduc tara asta, pentru ca nu au facut nimic sa promoveze, sa pretuiasca si sa profite intr-un sens constructiv, de ceea ce avem noi mai scump - oamenii extraordinari de talentati, traditiile vechi de secole, cantecele cu talc, doinele, frumusetea satului romanesc, mestesugurile invatate in ani grei de munca si transmise din tata in fiu sau de la mama la fiica dupa caz, maiestria celor care au cladit o istorie, de care ar trebui sa fim atat de mandri!

Avem o comoara si tare ne mai batem joc de ea!

Ma gandeam la cat ar da altii sa aiba ce avem noi, cat de incantati ar fi strainii sa vada toate astea, sa traiasca magia sarbatorilor sau a unei nunti in peisajul pur al satului romanesc autentic. Ma gandesc la Maramures, la Bucovina, si la multe alte locuri din tara, unde oamenii mai tin la traditii si pastreaza inca focul viu si cald in vetrele lor.

Nici nu banuiam ca pot privi la o televiziune comerciala, o reflectare atat de frumoasa a traditiilor si datinilor romanesti...parca dintr-o data mi s-a deschis o fereastra catre trecut, am admirat costume populare lucrate cu o maiestrie rara, unele piese avand o vechime de zeci de ani, am vazut dansuri de prin toate zonele tarii, precedate de scene specifice fiecaruia in parte.

Asa mi-am adus aminte de ia mea de borangic, brodata cu trandafiri moldovenesti, veche de aproape un secol, cumparata de la Muzeul Taranului Roman. O mica opera de arta...

Suntem slabi. Suntem prea mici, sau prea neinsemnati. Dar, poate ca nu e chiar asa. La urma urmei, avem mai multa putere decat tinerii de acum 20 ani, care nu aveau decat sufletul lor cald, dorinta de libertate si un dram de speranta. Si totusi au reusit! Noi avem blogurile, facebook-ul si un milion de alte mijloace ca sa reusim ceva, pana nu va fi prea tarziu.

S-au luat multe note de 10 la proba de folclor la "Dansez pentru tine". Poate concurentii au simtit ca merita sa dea tot ce e mai bun din ei, poate ca sufletul le-a vibrat alftel in acele clipe...nu stiu..

Dar a fost o seara magnifica care mi-a ramas in amintire pentru mult timp de-acum incolo.

Chipuri din mocirla

Nu mi-a placut niciodata politica. Nu m-am avantat niciodata in discutii si dezbateri pe teme politice. Opinii si pareri am avut, dar am evitat pe cat posibil sa initiez, sa mediez sau sa intretin in vreun fel acest gen de subiecte...

Implineam 14 ani in decembrie '89 cand a inceput Revolutia. Imi aduc si acum aminte de orele petrecute in fata televizorului, de sperantele pe care mi le facusem atunci intr-un viitor mai bun. Un viitor mai luminos castigat cu pretul vietii atator tineri nevinovati, care au murit in acel decembrie trist si cumplit de sangeros. Imi mai amintesc si de teama permanenta, pe care am trait-o in anii de comunism, de toate privatiunile acelor vremuri. Cat de vie am in memorie emotia pe care am simtit-o cand am votat pentru prima oara, credeam sincer ca voi putea sa schimb ceva din viitorul meu.

Rand pe rand, in toti anii care au venit, am trait multe dezamagiri, am aflat lucruri pe care nu le stiam atunci cand eram copil, despre jocuri de culise, despre marile ambitii ale oamenilor care ne conduc, despre afaceri de milioane, despre santaj, despre coruptie...

Nu am suportat niciodata sa ma uit la emisiuni politice, inevitabil discutiile deraiau de la subiect si deveneau violente in acuze, degenarau in lucruri care ma oripilau de-a dreptul...ma saturasem de promisiuni mincinoase, de limbajul emfazic, de atata aratat cu degetul catre adversarul politic, pana mai ieri prieten la catarama, de turnatorii si de multe altele asemenea. Am incercat sa inteleg, dar in cele din urma am esuat lamentabil intr-o singura concluzie - "noi, romanii, nu suntem in stare sa ne conducem singuri". Cred ca avem innegalabilul talent de a ne da cu stangul in dreptul.

Nu stiu daca solutia ar fi sa fim condusi de o familie regala, asa cum sunt conduse alte tari, demne de respect, din restul Europei, dar ar fi o idee...

Nu stiu nici daca, ar putea exista conducatorul ideal pentru Romania, unul care sa nu aiba interese meschine, sa nu se gandeasca la capatuiala pe spatele tarii, care sa conceapa pe termen lung o strategie care sa ne scoata din...stiti voi ce, care sa puna Romania in valuare si sa-i pretuiasca valorile.

Stiu sigur un lucru - niciunul din candidatii pe care il vom alege ca presedinte, nu ma cunoaste, nici pe mine, nici pe vreunul dintre voi, am impresia ca sunt total rupti de realitate, de realitatea mea si a voastra. Eu au realitatea lor, sunt orbi si sunt surzi la ce se intampla in rest. Ei habar n-au in ce fel de Romanie vreau sa traiesc eu...

Mi-am lasat masina mea cea noua, in parcarea unui bloc de locuinte din Braila, pret de o ora, iar atunci cand m-am intors, am gasit-o zgariata pe ambele portiere, cu oglinda si stergatoarele date peste cap.... Asa ceva, nu cred ca se intampla intr-o tara civilizata. Sau poate ca se intampla, dar acolo exista o lege si o politie care te protejeaza de vandalism. In Romania in care traiesc azi, nu pot sa ma bazez nici pe politie, nici pe dreptate. In consecinta, cred, ca va intra in functiune legea "care pe care" sau a razbunarii. Adica, "filat" posesorul masinii caruia i-am "luat" locul de parcare, apoi aplicata de mine personal pedeapsea cuvenita: taiat cauciucurile , zgaraiat masina, stropit cu acid peste vopsea, infundat teava de esapament cu spuma poliuretanica (mi-au dat unii sugestii si idei)...etc. Nu stiu daca o sa pun in aplicare tot acest plan diabolic, inca mai reflectez asupra lui, dar, desigur, nu am luat nici o clipa in calcul, ca as putea depune o plangere la politie, ar fi inutil, binenteles! Daca ma gandesc bine, mai mult ca sigur ca m-ar scoate pe mine vinovata...ca am parcat acolo si nu in aer, ca exist, ca respir, ca....sunt sigura ca ar ar gasi ei un motiv, pe cat de tampit pe atat de plauzibil...

Asta nu e Romania in care vreau eu sa traiesc! Romania mea nu e a golanilor, nici a infractorilor, nici a femeilor ieftine cu pretentii de mari doamne, nici a inbuibatilor tupeisti, nici a celor cu pile si cu bani care pot cumpara orice, nici a nenorocitilor care ne omoara pe sosele si raman nepedepsiti, nici a politicienilor care dorm de-a dreptul in Parlament, nici a lupilor in blana de oaie.

Romania asa cum o visez eu, cred ca o sa ramana doar un vis frumos si ireal.

Pai, si atunci "eu cu cine votez?"... Probabil, cu cel mai gri dintre cei negri. De votat trebuie sa votez, nu-i asa ?, chiar daca o sa ma simt extrem de vinovata dupa aceea.

Chipurile acelea monstruoase din mocirla politicii romanesti, parca imi ranjesc, asigurandu-ma ca n-o sa vad in vecii vecilor, ceea ce, sper eu sa vad in tara mea. Imi zambesc la fiecare raspantie de drum, de pe afisele electorale lucioase si frumos colorate, platite de fraierii de noi, pe bani grei, mijind in coltul gurii un zambet fals si o promisiune pe post de slogan, demn de tinut minte si de inghitit nemestecat, pe cat posibil.

Caragilale a avut o sclipire de geniu, intuiind nehotararea si nedumerirea romaneasca, exprimate prin vocea personajului sau in stare de ebrietate, amintindu-mi de vorba aceea din batrani, ca"in gura copiilor si a betivilor e adevarul". Sau poate ca politica a fost mai mereu asa.

Deci, in cele din urma "eu cu cine votez?"

"Fabrici si uzine, ce oras frumos!..."

Apusul de ieri seara m-a surprins in oras...

Dupa ce am lasat-o in urma pe Cristina, cu care ma intalnisem pentru niste "chestii administrative", am virat spre faleza, fara nici un motiv plauzibil, puteam sa ma duc spre hypermaket si pe alt drum...si dintr-o data, tot cerul acela incredibil de toamna, mi s-a desfasurat inaintea ochilor. Era aproape noapte, dar spre apus, lumina inca mai stapanea cerul, dandu-i coloritul acela nepamantean... Turnul de Televizune m-a trezit la realitate, se ridica negru si amenintator pe fundalul de poveste a cerului acela dumnezeiesc de frumos. Era unul din acele apusuri pe care le vezi doar de cateva ori in viata, iar eu conduceam innebunita cu ochii pirotini pe cer, iar gandurile mi-o luasera razna, incercand sa gasesc locul ideal, de unde puteam sa-l savurez...pe dig, pe dig, repede, repede, trebuie sa ajung...si nu am aparatul foto la mine...ce ma fac?!... Il intrezaream printre blocurile comuniste si atat de gri de la marginea orasului si simteam ca-l pierd cu fiecare clipa care trecea...

Am ajuns cand era deja prea tarziu, spectacolul era la final si oricat mi-as fi dorit un bis, stiam ca nu aveam sa-l primesc. Norii negri sfasiau cerul, lasand in urma rani de lumina rosiatica prelingandu-se in apa verde si tulbure a asfintitului... Stelele licareau undeva in spatele meu si parca radeau de mine... Mi-au dat lacrimile de ciuda si mi-am zis ca o sa fie si altele, dar stiam ca adevarul nu sta tocmai asa.

M-am urcat in masina si m-am gandit ca, la cate am pierdut in viata, ce mai conteaza un apus?... Si dintr-o data mi-am dat seama ca urasc Galatiul dintotdeauna, pentru ca, aici nu poti vedea apusul ca in orice alt oras din tara asta... Si mi-am mai adus aminte de o fotografie, pe care acum n-o mai gasesc, o fotografie facuta acum multi ani, pe film. La acea vreme am numit-o "Fabrici si uzine, ce oras frumos!" ca in cantecul lui Andries. Pe fundalul apusului galatean se profila semet, degajand un aer poluat si comunist, Combinatul Siderurgic, iar printre furnale si cosuri de fum, soarele isi trimitea razele, asa cum o facea printre copacii padurilor de alta data...Si toata aceasta imagine "idilica" se reflecta odata cu ciulinii de pe mal, in Lacul Catusa, un paradis alta data, azi doar o groapa de gunoi...

Usa portierei s-a inchis incet si trist in urma mea si am mai stat asa o vreme pe marginea drumului, cu ochii pierduti pe cer...

Am plecat spre hypermaket cu gandurile blocate, am mers printre rafturi fara sa stiu ce vreau, m-am privit in oglinzile mari fara sa ma regasesc, am incercat sa imi amintesc ce trebuia sa cumpar, am zambit frumos la casa, am facut chiar si conversatie cu clientul nehotarat din fata mea, sub privire plictisite si obosite a casierei, am platit si am pornit spre iesire, stiind ca afara totul se terminase definitiv... Aerul rece al noptii m-a lovit in obraz, in timp ce luminile magazinului intunecau lumina lunii, intunecau stelele, frangand misterul noptii cu lumina lor rece si falsa...

Am mai ratacit un timp prin oras, parca nemaigasind drumul spre casa, nemaigasindu-mi locul pe lume, printre lumini si zgomote, printre oameni...

Am intrat pe usa casei cu ochii in lacrimi, ca un catel izgonit, dar intors spasit la stapan...

Despre viata si "neintelesuri"

Palma mea stanga are un secret; cineva cu destul de mult talent ar putea sa-l intrezareasca; uneltirea semnelor date de linii ce se intrepatrund ar putea descrie cumva, intr-un fel natang si copilaresc, viata mea viitoare, poate chiar si o parte din trecutul ei.

Dar, oare cum as putea crede, ca o invalmaseala de linii stranii detin misteriosul sens al vietii mele?

Cum ar putea o linie franta sa traseze calea dragostei ?...si cum ar putea aceste ramificatii si serpuiri sa contureze atatea trairi si sentimente, oameni dragi, pierduti, amintiri risipite, anii care au trecut si anii care vor veni?...

Am ridicat ziduri in jurul meu, altii s-au grabit sa puna si ei o caramida, poate mai multe, uneori a venit furtuna si le-a daramat, le-am ridicat din nou, alteori soarele a trecut peste ele, le-am facut mai inalte, cateodata ploaia a patruns prin firide, surpand fortareata in care m-a refugiasem...

Uneori, cand mi se pare ca viata si-a pierdut sensul, incerc sa deschid pumnul...palma se desface incet, iar ghemul incalcit de linii, se alinianiaza dintr-o data, ca un desen abstract, singura zamislire figurativa, concreta, dar fara de inteles a vietii mele... Imi privesc degetele, ca cinci semne de intrebare, inchizand intre ele campia vasta, brazdata de cararile tainice a vietii mele si nu gasesc nici un raspuns... Raspunsurile nu sunt acolo, nici nu ar putea fi si ma intorc din nou la inima mea, acolo le gasesc si le regasesc mereu, chiar de as reincepe cautarile de mii si mii de ori...

"...acopera-mi inima cu ceva..."

A venit toamna.

Si umbra trecutului din alta toamna, din alte vremi, ma bantuie din nou. Ca si cantecul lui Alifantis pe versuri de Nichita Stanescu.

Toamna imi deschide porti pe care nu am mai intrat demult. Imi lumineaza un ungher al sufletului pe care il credeam pierdut in intuneric. Ma imbata cu aerul ei bacovian, cu parfum de frunze moarte, murmurandu-mi descantece si vraji sub infriguratul cer, cu stele razlete si reci. Patrunde in fiinta mea, doar ca sa imi aminteasca ca a ramas acolo mereu, ca, de fapt nu a plecat niciodata, si ca, mai mult decat oricare alt anotimp, e parte din mine, iar eu sunt o parte din ea. Ma invaluie ca un cocon ceata mistica a diminetii de toamna, iar gandurile imi deraiaza inevitabil in ritm accelerat in trecut.

Toamna e mereu la timpul trecut, de parca simbolurile ei si-ar pierde semnificatiile la timpul prezent.

...Si umbra aceea, umbra altei toamne, si copacul trist de care imi rezemam tampla mai mereu, si ploile reci amestecate cu lacrimi fierbinti, sunt demult pierdute, dar revin mereu, cu fiecare toamna care va sa vina...

"...acopera-mi inima cu ceva

cu umbra unui copac

sau mai bine cu umbra ta..."

Poem de toamna

Zilele trec,

Pustiul ma cheama,

Clipa de-acum

Mi se pare

O geana de nor...

Ploaia ce-mi cade in suflet

E rece,

Se-anina de frunzele moarte

Si trece...

Ma-ntorc in trecut,

Cat as clipi,

Dar nu mai am loc

Pentru lacrimi amare,

Durere si

Un dram de noroc.

Despre moarte si alte "nimicuri"

Ea e inca in viata...priveste cu ochii mariti de groaza, lumea din jur, ascultand murmurul ei, in timp ce fire stravezii, aproape nevazute, se strang in jurul trupului firav, tesand o capcana din care nu mai poate scapa... In clipele acelea, ultimele ei clipe, mai are inca timp sa se gandeasca la tot...e o moarte lenta si sigura in lumina soarelui de dupa-amiaza.

Soseaua e neagra. E un drum al mortii, crucile insiruite de-a lungul ei, ca soldatii la apelul de dimineata, sunt din ce in ce mai multe, de la an la an. Dar, soferii grabiti, in dementa rutinei zilnice nici nu le mai vad, nu le mai aud vaietul de jale de la margine de drum. Si, dintr-o data, in rostogolirea masinii, pret de cateva clipe, care mi s-au parut o vesnicie, toata viata mi s-a derulat prin fata ochilor si am ramas undeva, suspendata in timp si in spatiu...apoi masina s-a oprit brusc pe o parte, intr-un sant de pamant de la marginea drumului...

Timpul e o capcana, cu fire stravezii, aproape nevazute, care urzesc un loc, din care te zbati cu putere sa evadezi.

Ea nu se mai zbate in capcana ei de matase. A ramas asa, suspendata, iar vantul o leagana usor intre legaturile calestii albastre din curtea cetatii. Se lasa seara peste castel, ne strigam unii pe altii si coboram pe poteca care duce spre padure.

Ea a ramas in urma, iar cel care a tesut urzeala vine sa isi desavarseasca opera...

Poem

Am cazut in fata altarelor zapezii

Si m-am rugat la ele

Sa se topeasca...

Am cazut la picioarele stancilor de cremene

Si m-am rugat la ele

Sa se sfarame...

Am cazut cu genunchii pe pietrele goale

Si m-am rugat la ele

Sa-nfloreasca...

Am cazut intre randurile unei hartii

Si m-am rugat la ele

Sa vorbeasca!

HP Mini Vivienne Tam

Cineva a ghicit...da, e un HP Mini Vivienne Tam! Mi l-am dorit foarte mult si iata, ca l-am primit cadou, chiar daca nu ninge cu fulgi mari si nu e Craciunul...ba chiar cerul e senin si se anunta o toamna frumoasa, lunga si calda aici la malul Dunarii...

Imi place toamna, e anotimpul meu preferat, mai ales luna septembrie, cu lumina ei blanda si racoarea diminetilor. Imi place sa imi ingrop pasii in covoarele de frunze ruginii de pe aleile parcurilor, sa privesc cerul printre crengile din ce in ce mai goale si norii cu incruntaturi de furtuna.

Dar, azi a fost vreme frumoasa asa ca m-am bucurat de prima iesire in aer liber cu micul si dragalasul meu laptop. E ca o bijuterie si sper sa ma insoteasca peste tot de acum incolo, ca un talisman care sa imi poarte noroc.

Toamna asta a inceput cu multe surprize frumoase, se pare ca am facut ceva bun de merit asta sau poate ca e altceva...

Luna albastra si aurora boreala

Am adormit pentru cateva clipe si m-am trezit cu greu, dupa impresia pe care mi-a lasat-o un vis tare straniu. Nu reusesc sa inteleg, de ce, unele ganduri, raman undeva in inconstient, mai mult decat celelalte. Poate, pentru ca, ne impresioneaza ceva mai mult decat cele obisnuite...

Azi dimineata am citit din nou despre aventurile lui Liviu in Alaska. Ne tine la curent despre viata lui de acolo, in stilul lui personal, de la capatul lumii, unde este plecat de ceva timp. Povesteste despre luna din Alaska pe care o vezi miscandu-se pe cer, cu ochiul liber, a si filmat-o chiar...despre aurora boreala, din care a intrezarit doar niste urme fine...si pe care, inca nu a reusit sa o imortalizeze...dar, va las sa cititi asta chiar de la el de pe blog ( http://codrulverde.wordpress.com/). Sper sa te intorci cu bine, Liviu, sa ai parte de o calatorie frumoasa si la revenirea in tara sa nu suferi un soc!

...Am visat o padure de toamna in asfintit, soarele pe un cer ciudat de negru, eu alergand printre copacii care parca luasera foc in lumina amurgului si aurora boreala transformand cerul noptii si poleind potecile padurii cu o lumina magica... si apoi luna...imensa, stranie, inconjurata de umbre miscatoare, plimbandu-se printre norii grosi...

M-a fascinat mereu aurora boreala, chiar din copilaria povestilor lui Andersen...am visat-o mereu de-a lungul anilor, mi-am inchipuit-o ca pe o magie a noptilor polare, o vraja a craiesei zapezilor vesnice...

Nu stiu daca o sa am vreodata ocazia si norocul sa privesc aurora boreala pe cerul noptii, undeva in Alaska, dar azi, un prieten, mi-a trimis-o de acolo, ca pe o carte postala care a traversat mari si tari...

A venit Craciunul!

Pentru mine, azi la pranz, a venit Craciunul...sau cred ca Mosul mi-a trimis cadoul, mai inainte, precum uriasul din poveste, buzduganul... Chiar acum butonez la el....ghiciti ce e? Pana maine, cand voi posta si dovada va las sa deliberati...Indicii? Gasiti intr-o postare mai veche...Hi Hi Hi

Prima zi de scoala

Prima mea zi de scoala se pierde undeva, departe, in negura timpului. Oricat as incerca sa mi-o amintesc, nu reusesc sa recompun tabloul complet al acelei zile. Un vartej ametitor de emotii, zumzete de glasuri de copii, o mare de flori si careul format in curtea scolii, prejmuita de copaci inalti. Scoala numarul 8 dintr-un cartier, ca oricare altul, o zi de 15 septembrie, o fetita mica cu guleras alb la gat, funde in par, sufletul cat puricele...si cam atat...

Pe tovarasa invatatoare am iubit-o sincer, era o femeie calda si buna la suflet, desi, ma intreb chiar si azi cum a reusit sa faca fata unei clase cu 35 de copii. Erau multi copii in scoli la acea vreme...

Erau timpuri tulburi, cand "soimii patriei" de ieri, erau pionierii de azi si utecistii de maine. Si in naivitatea noastra chiar credeam in asta.

Intre timp, vremurile s-au schimbat si desi la 6 ani imaginea anilor 2000 imi parea mai indepartata ca planeta Marte de Pamant, iata ca, am ajuns sa imi duc propriul copil la scoala in 2009.

Stefan in costumul lui nou, evident nedumerit de ce i se intampla, emotionat pe alocuri si cumva stangaci, dar cuminte si demn, in pofida colegilor care plangeau, s-a asezat in banca. Apoi a facut cunostiinta cu colegii lui, strangandu-si mana pe rand si spunandu-si numele, mai toti timizi si vadit incurcati. A ascultat povestea Frumoasei adormite, pe care le-a zis-o Doamna invatatoare, dupa ce a sarutat-o ferm pe amandoi obrajii in timp ce ii inmana buchetul de flori roz.

Si au urmat inevitabilele fotografii, ca sa aiba ce isi aminti peste ani.

Azi, curtea scolii nu a mai fost atat de plina de copii, ca pe vremea cand am inceput eu clasa intai, nu stiu daca e bine, dar mi-a dat de gandit...si mi-am adus aminte de ceva...aici mai jos:

"...Noi in anul 2000

Cand nu vom mai fi copii

Vom face ce-am vazut candva

Toate visele indraznete

In fapte le vom preschimba

Vom fi mesteri iscusiti

Sa va facem fericiti

Pe voi parintii ce veti fi

La a doua tinerete in 2000"

"Din colectia Pionierii "Noi in anul 2000"

Despre fericire

Cred ca fericirea nu are cantar...dar daca ar avea, atunci gramul de fericire ar fi de nepretuit...

Fericirea nu are cuvinte, cu ce cuvant ai putea descrie un infinit de clipe unice, un vis implinit si trait aievea sau un noian de amintiri ?...

Fericirea nu are culoare, dar curcubeul ei se ridica luminos si triumfator peste toti norii vietii.

Nu stiu ca fericirea sa aiba o aroma anume, dar dintre toate miresmele lumii, boarea ei parfumata o recunosc de la prima adiere.

Fericirea nu se cere, nu se pretinde, vine ea, cand te astepti mai putin, dar trebuie sa fii pregatit sa o primesti cand iti bate la porti...

Cred ca fericirea poate fi peste tot, in mine, in ceilalti, in cele ce ma inconjoara, sta pitita pe undeva si se joaca de-a v-ati ascunselea, ma indeamna sa o caut si sa o gasesc...

Fericirea e atemporala, nu exista varsta pentru ea...anii nu au clipe, clipele nu pot fi ani, dureaza cat sa o simti ravasindu-ti si umplandu-ti viata, si pleaca, lasand in urma speranta ca se va intoarce cat mai curand...

De dragul zilei de 12 Septembrie 1998

"O femeie cunoaste expresiile chipului iubit, asa cum marinarul isi cunoaste marea."
Honore de Balzac

Marea Neagra

...inca mai am nisip in par...vantul rebel de la malul marii mi-a rascolit sufletul la inceput de toamna...iar ploaia, o ploaie incapatanata si rece, m-a insotit pe tot drumul de intoarcere, ca sa imi aduca aminte ca vara a trecut...

Au trecut repede zilele de vacanta tarzie. M-am intors cu pielea arsa de soare si vant si cu sufletul plin.

Mi-am promis sa nu ma gandesc la nimic anume, sa nu imi propun nimic, cum ar fi trezitul de dimineata pentru rasarit, sa prind cateva cadre reusite sau orice altceva...sa las totul sa vina de la sine...

Dincolo de tarele turismului romanesc, dincolo de revolta pe care o simteam la orice pas vazand atata bataie de joc, pentru ceea ce are minunata noastra tara de oferit, nu puteam sa nu vad marea...marea mea draga, marea mea albastra si verde, si neagra uneori. Mi-a dat mai mult decat i-am cerut, mai mult decat m-am asteptat, m-a facut sa retraiesc amintiri si senzatii, si mi-a daruit unele noi.

Ma simt infinit de mica cu marea la picioare. Si totusi, reuseste sa imi umple sufletul, intr-o clipa, ca atunci cand eram copil si alergam spre ea, si o gaseam dintr-o data dupa un colt, imens de albastra, nesfarsita si calma, stralucind in soarele verii, gadilandu-mi talpile cu nisipul ei fierbinte si sclipitor, in care cautam, ca pe niste comori, melci sidefii si scoici in culori schimbatoare. Inchideam ochii si ascultam dansul valurilor, de care mi-e teama si azi, cand devin prea mari si amenintatoare, incercand sa imi amintesc ce imi spunea bunicul meu, despre acea scoica mare si misterioasa, pe care o tinea in vitrina si pe care mi-o lipeam de ureche in serile reci de iarna. Acea scoica, pe care o pastrez si azi, ca pe-o amintire draga, venita de pe tarmuri indepartate, purta in pantecul ei de sidef misteriosul ecou a tuturor marilor lumii. Bunicii mei o primisera cadou, iar noi copiii umblam cu ea, cu grija celor care poarta niste moaste sfinte...

Marea mea nu e ca a celorlalti. Marea mea nu are turisti si hoteluri, nu are plaje murdare si ape tulburi, nu are stele si etichete la vanzare cu preturi obscene... Marea Neagra e in sufletul meu, acolo o caut si o regasesc mereu, e printre amintiri frumoase si pretioase din trecutul si prezentul meu.

Si, la fel ca in oricare alta dimineata, soarele rosu rupe linia orizontului, pluteste deasupra valurilor dandu-le fiori colorati in nuante de acuarele, si urca pe cer urandu-mi un vesel "buna dimineata!", asa ca de la capatul lumii. Si chiar cand nu il vad, fiindca se ascunde dupa nori, stiu ca e acolo, il aud si ii intrezaresc boarea aurie...

Nostalgie

Mi-e dor de mare...n-am mai vazut-o de anul trecut si nici nu mai speram sa o vad anul acesta...si totusi, marti, plec spre ea.

O regasesc in imaginatia mea asa cum a descris-o candva Ionel Teodoreanu prin vorbele frumoasei Lorelai..."Marea Neagra are ochi albastri..."

Cea mai frumoasa perioada din an mi se pare sfarsitul verii si inceputul toamnei...nicicand nu e cerul mai spectaculos, cu norii care parca urca dinspre pamant, intr-un dans nebunesc in mii de nuante halucinante...lumina are o stralucire aparte mai blanda, de o caldura mai domoala, iar in aer pluteste un aer foarte special, incarcat de asteptari si nostalgii. Mie imi aduce aminte de copilarie, de sfarsitul vacantelor, de primele zile de scoala, cu zarva lor de inceput nou si nerabdator, de prima dragoste, de primele petreceri din anii de liceu, de zambetele complice pe furis, de mirosul cartilor si caietelor noi si a fructelor ascunse in banca, de bucuria revederii cu colegii, mai arsi de soare, decat la despartire.

Sfarsitul de august si inceputul de septembrie imi aduc aminte de calatorii incheiate, cu amintiri frumoase de impartasit, de marea de la 2 Mai, pustie cum era acum 15 de ani, cu plaja intesata de scoici, pietre cu forme stranii si crabi, pe care i-am carat in rucsac pana acasa, din considerente artistice, binenteles, de cantecele la chitara ale lui Roland, de nenumaratele trasnai pe care le faceam in liceul de arta si de prietenii risipiti care incotro. Imi aduce aminte si de altele mai recente la fel de dragi, chiar daca s-au petrecut in anii cand aveam sefi si obligatii profesionale cu planuri fabuloase de realizat si clienti importanti de multumit. Anii au trecut, dar impresia pe care mi-o lasa lumina inceputului de toamna, ploile timide si norii parca desenati de manute stangace de copii, reinvie mereu in sufletul meu, sentimente si trairi, care au o semnificatie aparte si care imi releva momente unice si atat de speciale...

VOTATI-MA!

Vreau la mare! Cine nu vrea? Mai ales daca plecarea ar fi rezultatul unui concurs de fotografie...ar fi ceva, nu? Daca vi se pare ca as merita, atunci votati-ma la http://www.cabral.ro/din-viata/rasarit-de-soare-poftiti-de-votati Va multumesc! Promit, cand ma intorc, sa postez aici, in acest loc, cea mai frumoasa fotografie de la malul marii!

Mesaj de departe...

...salutari celor ce iubesc si sunt liberi, fugind in lumea larga cu dragostea de mana...

...salutari celor ce privesc infinitul si vad dincolo de el...

...salutari celor care cred in ziua de maine si in puterea ei...

...salutari celor ce nu asteapta, celor care se duc ei...

...salutari celor care sunt doi si se simt unul...

...salutari celor au curaj sa plece si sa ia cu ei pe cineva...

...eu sunt inca aici...

Eu sunt inca aici...

...salutari celor plecati...celor care urca muntii temerilor lor si care infrunta valurile marii negre si fara fund...

...salutari celor de departe, care au plecat si se intorc tarziu sau care nu se mai intorc niciodata!

...salutari celor care fug, fara sa se opreasca, desi maini intinse, ca un copac fara frunze, ii trag inapoi!

...salutari celor care pot sa tranteasca usi, usi care se inchid pentru totdeauna ii urma lor...

...salutari celor trimisi de soarta la capatul lumii undeva departe, unde nu aud vuietul asurzitor a lumii de aici!

...salutari celor care nu vad si care nu aud pentru ca asa vor...

...salutari copiilor mari ai lumii, care mai au inca suflet de copil!

...salutari celor nebuni si tineri, care se duc acolo unde ii poarta pasii, fara sa banuiasca macar, ca vor calca prin miere si noroi, ca vor umbla pe poteci stiute si batatorite!

...salutari celor care nu au unde sa se intoarca, care nu stiu decat un singur drum, cel dinainte...

...salutari celor care ma stiu si cred ca ma cunosc, celor de departe care imi sunt aproape si celor care sunt aici si nu ma vad, si nu ma aud...

...salutari tuturor celor pasionati si pasionali, care traiesc vesnic, arzand, impartasindu-le si altora taina sufletului lor!

...salutari...eu sunt inca aici...

...

Stam culcati in iarba.

Schimbam priviri, asa cum norii

Deasupra isi schimba contururi

Culcati pe cerul albastru.

Stam culcati in nisip, pe plaja.

Schimbam soapte, asa cum valurile

Isi schimba spuma intre ele

Culcate pe oglinda marii albastre.

Stam culcati in pamant...

Nu spunem nimic...

Nu schimbam nici priviri si nici soapte

Schimbam taceri, sa ramana-n tacere

Culcate pe pamantul albastru...

(scrisa prin anii '90)

...

" Te iubesc demult

De la inceputul lumii...

De cand eram doar noi doi

Pe intreg pamantul

Tu veneai de pe un varf de munte,

Eu de pe un tarm de mare..."

Alaska e departe

E atat de departe ca aproape nici nu pot sa o vizualizez. Cateva imagini de pe Animal Planet sau cateva fotografii de prin revista National Geografic mi se perinda acum prin fata ochilor...

Alaska e undeva la capatul lumii...dincolo de marea cea mare cu nisipuri fierbinti intesate de turisti, dincolo de orasele lumii galagioase si super poluate si suprapopulate...dincolo de tot si de toate...

Si, totusi, am primit un mesaj de departe. Liviu Verziu mi-a trimis un e-mail, iar in lumina soarelui de dimineata, mi-a aparut vesel, asa cum il stiu, saluntandu-ma de la capatul lumii, de pe blogul cu vesti despre aventurile lui in Alaska.

De cand am cunoscut gasca de la Recycle Raft & Race la Busteni, ma tot gandesc ce plina de oportunitati poate sa fie viata unui tanar de 20 si ceva de ani in ziua de azi... Ma gandesc la Semy, la Alex, la Duni, la David si cam la toti pe care i-am cunoscut, toti foarte tineri si foarte liberi, neconstransi de obligatii sociale majore si definitive, care pot calatori, pot cunoaste oameni si locuri, pot comunica cu altii de la capat de lume, pot trai experiente unice si isi pot urma pasiunea si visele asa cum isi doresc. Ma gandesc uneori la ei, prietenii mei de azi si ma gandesc cum eram eu acum vreo 15 ani in urma si care era starea de fapt a tarii in acea vreme. Aproape ca nici nu imi vine sa cred, ce prapastie uriasa este intre noi. Si nu sunt decat cativa ani. Pana si Alaska pare mai aproape, decat adolescenta mea si a lor.

As vrea sa pot avea azi 20 de ani sau chiar mai putin. Nu pentru altceva, decat pentru oportunitatile de care m-as putea bucura, de infinita putere care ti-o da azi internetul, cu usurinta lui de a comunica cu altii si de a afla tot ce iti doresti intr-un timp extrem de scurt, de a invata, de a te perfectiona, in orice domeniu, de a sti cateodata ceva, chiar inainte sa se fi intamplat, vorba cantecului...I-am zis si Semidei odata, ca nici nu stie cat noroc are...o sa realizeze singura asta, intr-o buna zi...

Liviu e in Alaska si, azi, Alaska e mai aproape de mine ca niciodata, mai aproape de toti prietenii , pe care el i-a mobilizat cu ajutorul internetului si chiar si voi o puteti vedea prin ochii lui la http://codrulverde.wordpress.com/ in "Jurnal de Alaska".

O vara frumoasa tuturor, oriunde v-ati afla!

La multi ani! Semy

La multi ani! Dar sa ramai, in toti anii astia care vor veni, la fel de vesela si frumoasa! Si sa fii foarte iubita mereu! Sa ai parte de noroc si tot ce iti doresti sa se implineasca inzecit! Sa te bucuri de prieteni si de multa dragoste...

Si sa iti urmezi visele...

Restul mai vine si de la sine...sau poate ca nu...dar sunt sigura, ca o sa le aduci tu pe cele mai bune in viata ta. Petrecere frumoasa deseara si pupici multi de la mine!

Si as mai vrea ceva...daca s-ar putea...

Un Fiat 500...ca cel al Ralucai. Alb sidefat, dragalas si sprinten, numai bun pentru iesit la plimbare cu fetele prin oras sau la o sedinta foto...desi, tare ma tem, ca nu ar incapea tona de recuzita, pe care o caram de fiecare data dupa noi, aproape inutil, desigur!

Daca am stat, chiar si pentru cateva minute, la volanul ei am tras speranta, ca poate, o voi conduce si eu prin oras candva. Ca tot ma lasasem convinsa in showroomul de la Galati, sa imi iau una identica, cu o saptamana inainte sa inceapa "marea criza". Care "m-a lovit" din plin, evident!

Sper ca o sa vina si vremuri mai bune si atunci o sa defilez mandra la volanul ei. Pana una, alta, m-am bucurat de o plimbare prin Bucuresti, cu Raluca la volan si Semy pe post de copilot.

Ne-am distrat pe cinste, chiar daca plouase toata dimineata. Mai ales ca, in fata Palatului Parlamentului, am atras atentia unor baieti simpatici, de nationalitate necunoscuta, care s-au oferit sa ne faca fotografia de mai sus, cand ne-au vazut cum ne "chinuiam" reciproc. Ne-au intrebat daca e nou-nouta si inca ceva, dar n-am inteles, si razand ne-au imortalizat in ceea ce vedeti mai sus. Si-au luat un "Good by!" foarte vesel de la noi si au plecat cu zambetul pe buze lasandu-ne si pe noi asemenea...

Fetelor, stiu ce vreau!

Un HP Mini Vivienne Tam!

De cand l-am vazut intr-o revista, saptamana trecuta, mi-l doresc foarte mult! Oricum imi doream un laptop, dar cel aici de fata, parca eu l-am conceput...mi se potriveste perfect...e de un rosu stralucitor, culoarea mea preferata, aproape ca si pictat cu flori in minunate nuante de lila si violet...parca le si simt parfumul...e atat de adorabil!

Cine stie, poate anul asta vine mai repede Craciunul...ei, ce spuneti, nu-i asa ca vi l-ati dori si voi?

"Tehnologia de ultimă generaţie este acum atât de frumoasă! HP şi creatoarea de modă Vivienne Tam şi-au dat mâna pentru a-ţi oferi cel mai frumos şi sexy minilaptop din câte ai văzut.
Ultra-şic! Cele 8 nuanţe ale bujorilor îţi oferă designul ce ţi se potriveşte atât de bine.
Ultra-uşor! Cu o greutate ce depăşeşte cu foarte puţin 1 kilogram.
Ultra-util! Te ţine în orice moment aproape de e-mail, web sau messenger. Şi toate acestea cu atâta stil! " Daca vreti mai multe detalii intrati pe http://h40056.www4.hp.com/viv. Pe curand cu vesti! Tineti-mi pumnii!

Parcul National Retezat pe locul 10 la New 7 Wonders

E o veste buna. Foarte buna. Sunt fericita ca am contribuit si eu cu un vot la aceasta campanie. Daca postul meu "Votati Retezatul la New 7 Wonders" v-a amintit sau v-a convins sa votati si voi, cu atat mai bine. Stiu ca in toata lumea asta larga, romanii s-au mobilizat pentru asta. Si am reusit sa aducem Retezatul pe un loc meritoriu.

Eu nu am fost niciodata in "Parcul National Retezat" desi, visez asta de la 15 ani cand, pe o ploaie care nu mai contenea, pe un varf de munte, undeva prin masivul Rodnei, un batran singuratic, care isi instalase cortul langa tabara noastra, imi vorbise de el. Il intrebasem care sint cei mai frumosi munti din tara, pentru ca, imi spusese ca ii urcase pe toti si mi-a povestit despre Retezat. Cum? l-am intrebat eu cu aroganta acelei varste, nu muntii Fagarasului sunt cei mai frumosi?! "Fagarasii sunt spectaculosi, dar cei mai frumosi sunt muntii Retezatului!", mi-a zis el. Si, de atunci, ma gandesc mereu sa ajung la ei.

Semy tocmai mi-a scris saptamana trecuta ca a trecut prin Retezat si o invidiam de aici, din Galatiul meu, imbacsit de caldura si poluare. Dar, intr-o zi o sa ajung acolo. Pana una, alta, il puteti vizita virtual, asa cum am facut si eu, pe http://retezat.ro/ . Sper, ca lumea sa inteleaga ca inainte de a colinda prin alte parti, e frumos sa iti cunosti si sa iti respecti propria tara, chiar daca, de cele mai multe ori reciproca nu e valabila, cel putin din partea locuitorilor ei.

Retezatul ar fi ramas o minune in sufletul meu, chiar daca nu ar fi fost pe locul 10 la New 7 Wonders.

E un vis pe care o sa mi-l implinesc in cele din urma si, atunci o sa vi-l impartasesc si voua. Umbra unui batran om al muntelui, pe care l-am cunoscut acum 18 in urma, ma asteapta acolo...

Despre fotografie

Pentru mine fotografia e mai mult decat pasiune...e refugiul meu, e privilegiul de a le lasa altora amintiri frumoase, e semnatura mea de trecere prin viata asta cu clipele ei asa cum sunt, mai bune, mai frumoase, mai navalnice sau mai linistite... E perspectiva mea asupra lumii, e unica modalitate de a fi, chiar sub ochii celorlati, doar eu cu mine insami.
Nu simt nevoia sa ma explic, in ceea ce priveste pasiunile fiecarui om, mai stranii sau mai firesti, fiecare e liber sa aleaga sa si le cultive mai mult sau mai putin. Insa, in seara asta mi s-a intamplat ceva destul de ciudat, despre care simt nevoia sa scriu, desi poate, nu ar merita osteneala.

Pentru ca sunt de felul meu mai deschisa si nu-mi refuz, pe cat posibil, prilejul de a invata ceva nou, mai ales, daca mi se ofera pe tava o invitatie la ceva legat de fotografie, am zis sa nu pierd ocazia. Si, iata-ma la "Club M" in aceasta seara, toata numai ochi si urechi la un "domn" fotograf (ajuns din intamplare "pozar", dupa propria declaratie) facand parte din vechea garda comunista, fost coleg, mare chestie, cu "mari personalitati" ale vremii. Ganditi-va, cam la ce figuri "populau" acum vreo 30 de ani redactia ziarului "Flacara". Printre ei erau dealfel si mari jurnalisti de astazi, si, binenteles si oameni in adevaratul sens al cuvantului. Dar...pentru unii, conjunctura favorabila a vremurilor de demult, cat si "taria de caracter" si perseverenta, se pare ca au propulsat chiar si spre un viitor tanar si "liber in cuget si simtiri", oameni ca sa serveasca drept exemplu "tinerelor vlastare" de astazi. Printre amintiri personale despre inceputurile in ale fotografiei, aluzii sexuale explicite, emfaze, bancuri fara perdea, explicatii obscene si alte asemenea, care au durat cam 80% din timpul alocat acestei seri, am "priciput" cum sta treaba cu regulile de aur ale fotografiei, cum tre' sa se aseze frumos diagonala si care urca si care coboara, diagonalele, ce n-ati inteles!? Si, ca pentru exemplificare, ia baga, nene, si cateva fotografii! Ca sa vada tot omu' venit gratis la seminar, cum adica "care este"... Mai, ce ti-e si cu pozele astea premiate la tot felul de concursuri internationale! N-am avut ce face si am intrebat ceva...despre o chestie din stanga sus care imi distragea atentia de la subiect, o fetita cu ochi albastri superbi si cu pistrui asemenea... Reactia a fost una de oparire, dar cred ca am eu o problema cu tonul si felul in care intreb, cred ca suna oarecum acuzator si impertinent, ca si altcineva, altadata, a reactionat la fel...dar era cineva de 20 de ani, nu un fotograf cu state vechi in profesorat... Da, asta imi da serios de gandit!

Fotografiile prezentate, mai putin cele cateva originale, de fapt, mai mult mi s-au parut nimerite in momentul potrivit, la locul potrivit, ei, unii mai au si ceva noroc uneori, nu aratau cine stie ce spirit sau orice altceva. Fotografii mai bune am vazut pe http://www.badorgood.com/ la oameni de trei ori mai tineri si mai "needucati" in ale fotografiei, dar se pare, mai talentati si mai buni observatori a naturii umane si nu numai. Deci, "la pomul laudat sa nu te duci cu carul" se adevereste si in acest caz! La invitatia de maine nu am sa raspund, mi se pare o pierdere de vreme, mai bine acele ore le petrec facand singura cateva "pozne" si experimentand in aer liber si curat si nu intr-un nor de obscenitati si fum ingrozitor de tigara. Nu imi pare rau ca am fost asta seara la "lectia de fotografie", ma bucura faptul ca nu toti marii fotografi sunt la fel de infatuati, ca mi-am adus aminte de modestia, sarmul, tactul si talentul domnului Florin Constantinescu, la al carui workshop de fotografie si expozitie personala am fost anul trecut si caruia ii pastrez un loc special in inima mea.

As vrea sa cred ca, asa cum a spus cineva odata "o imagine face mai mult decat o mie de cuvinte". O fotografie nu trebuie explicata, ea se explica singura, ea creeaza o stare sau mai multe, dupa caz, transmite o emotie sau un mesaj si, in cel mai nefericit caz, poate fi doar o amintire a cuiva sau a ceva. Oricand voi avea inima deschisa sa ascult oameni care vorbesc despre fotografie, experienta de azi cred si sper ca a fost doar ceva pasager.

Am postat in seara aceasta pentru mine si pentru voi, cei care ma cititi, o fotografie facuta anul trecut la Mamaia, care va trimite direct in vacanta (sper), ca eu nu stiu daca mai apuc sa mai vad marea anul asta. Dar, speranta moare ultima, nu-i asa?

Foto de la Recycle Raft & Race

Voluntari "la pamant" in iarba verde...

Voluntarii seriei a doua cu Amalia si Dragos intr-o poza de final la sfarsitul saptamanii de tabara.

Ca tot veni vorba despre ce mult conteaza expunerea in presa si publicitatea in general si fiindca ramasesem datoare, am postat cateva fotografii cu mine, colegii mei si vedetele care ne-au sustinut in tabara de voluntari si in actiunile noastre.

Toate fotografiile de aici sunt facute de Alexandra Radu, venita din partea celor de http://www.maimultverde.ro/ si de Alex Toma, colegul meu, carora le multumesc!

Cu Gabi si Adi, dezgropand gunoiul depozitat de ani de zile in albia raului. Noroc ca ne-au dotat cu unelte ajutatoare...

Cu Amalia, Dragos, Claudia, Marian, Ionut si David, inca in actiune spre sfarsitul zilei de sambata.

Impreuna cu frumoasa Iulia Vantur si inaltul si veselul Cabral.

Cu Razvan Fodor pe malul Lacului Baneasa..

Am aparut in National Geografic!

Da, am aparut in National Geografic din luna iunie!

Cocotati pe un bustean, dand sacii de gunoi din mana in mana, suntem noi, Dragos Bucurenci, Amalia Enache, Claudia, eu, Semy si Tina, cred.

Deci, presa nu a ramas insensibila, o revista de natura lui National Geografic cu atat mai putin! Sustinerea presei inseamna mult pentru Dragos si cei care se chinuie sa stranga fonduri de la companii private ca sa isi finanteze ONG-urile si implicit actiunile de voluntariat pentru mediu. Prin urmare Tabara Recycle Raft & Race a fost o reusita. Dealtfel am fost prezenti si pe Money Chanel cu un interviu a lui Ionut Ruscea, la Realitatea TV si la ProTV la stiri, ne puteti vedea la adresa http://stirileprotv.ro/stiri/social/cabral-amalia-enache-iulia-vantur-si-razvan-fodor-invingatori-la-pluta.html.

Iasul, vinerea trecuta - colaj de imagini