Cu un an in urma

A fost odata ca niciodata...ca de n-ar fi nu s-ar povesti. Toate povestile frumoase ar trebui sa inceapa asa.

Aceasta e o poveste adevarata. Dar e una moderna, din zilele noastre. Totul a inceput intr-o zi, cand mi-am zis ca trebuie sa fac ceva cu viata mea. Aveam timp liber si aveam internetul, o fereastra catre lume. Imi doream sa fac ceva in care sa cred, ceva pentru care nu ar trebui sa fiu platita, ceva care sa ii ajute pe altii sau ceva care sa ramana, sa conteze. Si asa m-am gandit la voluntariat. Cu acest cuvant in minte si in inima am dat o cautare pe google. Am citit, am analizat, am recitit si am investigat toate posibilitatile. Nu puteam sa plec oricum, oricat, oriunde, chiar daca mi-as fi dorit asta. Dar tot puteam face ceva. Ca voluntar in alta tara nu puteam pleca, desi nici un colt de lume nu mi se parea prea indepartat, pentru mine cel putin, dar m-am gandit ca nu-mi pot lasa copilul acasa si sa plec asa...

Deci, aria de cautari s-a restrans destul de mult. Si eliminand ceea ce nu parea viabil, m-am inscris plina de sperante pe platforma ecologista a lui Dragos Bucurenci. Suna atat de proaspat si vesel ca o zi de primavara: Mai Mult Verde. Chiar asa. Intr-adevar era ceva in care credeam. Dintotdeauna am iubit natura, inainte ca asta sa devina un trend, inainte ca acest curent mondial, benefic dealtfel, sa fie atat de prezent in constiinta fiecaruia, fie ca vrea sau nu.

Si am asteptat sa apara o sansa, dupa ce m-am oferit ca voluntar la una din actiunile care urmau in primavara. Era luna februarie. Si intr-o zi am primit un e-mail, apoi un telefon. Si de aici lucrurile s-au derulat cu o viteza ametitoare. Pe 11 mai anul trecut am cunoscut niste oameni extraordinari care mi-au schimbat viata pentru totdeauna.

Incepand cu Dragos, care a avut aceasta initiativa, continuand cu colegii alaturi de care am lucrat in tabara de voluntari si incheiind cu Amalia Enache, o persoana atat de simpla, dar cu un suflet atat de bun si cald, pot sa spun ca am format una din cele mai frumoase echipe cu care am colaborat in toata viata mea.

E adevarat. "Voluntariatul lasa urme" vorba sloganului. E o senzatie extraordinara sa stii ca poti face ceva si sa nu ceri nimic pentru asta, ca poti ajuta in timp ce te bucuri alaturi de oameni tineri si entuziasti, sa stii ca ai redat naturii ceea ce i se cuvine, ca ai eliberat-o de rautatea si neglijenta altora. Niciodata nu mi-am inchipuit ca ma voi simti atat de fericita strangand gunoaie. Munti de gunoaie, am numarat sute de saci pe zi. Nu exista cuvinte sa descriu cat de cruzi si de indolenti pot fi unii oameni. Este aproape de neinchipuit ce am gasit printre mormanele pietrificate in care crescusera balarii, stranse in ani intregi, la marginea padurii sau in albia raurilor de munte. Ce munca titanica am facut cu totii. Inutil sa va povestesc reactia celor veniti la picnicul de weekend pe Valea Prahovei, in timp ce noi umblam cu manusi si saci de plastic in maini strangand mizeria dupa ei. Mi-o aduc aminte pe Amalia, care se bagase practic cu totul intr-o groapa de gunoi de la radacina unui copac si cum superbul ei par blond se umpluse de praf si de resturile care zburau rascolite... E o imagine greu de uitat.

Nu pot uita dealfel intreaga gasca cu care am impartit atatea clipe frumoase si alaturi de care am strans atatea amintiri. Pe Semy cu care am impartit patul si cateva nopti mai mult albe si pe care am indragit-o din toata inima pentru prospetimea sufletului ei, pe Raluca cea linistita si constiincioasa, pe adorabila Carmen cu ochi albastri, pe Maria cu sufletul ei mare si nepretuitul ei talent, a carui brosa lucrata de ea o purtam fara sa stiu, pe Alex cu care m-am certat pe teme artistice si nu numai si cu care am devenit inevitabil foarte apropiata, ca de! cine se cearta se iubeste, pe David cel vesel si elegant, pe Gabi cel atat de sufletist si modest, pe Tina dezarmanta cu zambetul ei cu care ne-a cucerit pe toti, pe Mimi cea nastrusnica, pe Kitzi cea copilaroasa, pe Marian cel timid, dar cu talent la scris, pe Claudia inalta, frumoasa si plina de viata, pe Corina si Madalina care parca pluteau ca doua lebede gratioase pe un lac linistit, gasca de ardeleni bonomi care ne-au dat o lectie tuturor despre cum stau lucrurile de fapt in viata si ca atunci cand vrei sa faci o fapta buna nu conteaza de care parte a baricadei esti. Dar nu pot sa ii uit si pe nebunii de Duni, Mirel, Raluca, Liviu si Ionut care ne-au organizat si ne-au distrat cum au stiut ei mai bine.

Toti acesti oameni m-au facut sa vad viata alfel, privita prin ochii lor de 20 si ceva de ani, m-au reincarcat cu energie, mi-au dechis o alta lume si mi-au dat un suflu nou. Alaturi de ei am trait altfel pret de o saptamana, am realizat ca pe lume sunt lucruri mai importante decat ambitia si competitia, ca uneori e extraordinar de frumos sa te simti tanar si sa te lasi purtat de val. Am ramas cu prieteni dragi, am ramas cu amintiri frumoase, am facut lucruri minunate impreuna si cred ca asta e cu adevarat ceva de nepretuit.

Datorita lor exista azi acest blog. Si vreau sa le multumesc din toata inima mea!