O zi perfecta

Iubesc Dobrogea. Nu mai e nici un secret. In schimb, nu inceteaza sa ma incante cu secretele pe care mi le dezvaluie, unul cate unul, de fiecare data cand are ocazia.

E suficient sa trec Dunarea la Galati sau la Braila si deja se schimba ceva in sufletul meu. Ma regasesc pe meleagurile ei mai mult decat in oricare alta parte... Parca si soarele e altfel, e ceva in mirosul ierbii arse, in praful acela amestecat cu scoici si nisip, in unduirile dealurilor verzi si aurii, in muntii aceia atat de stranii profilandu-se intunecati dincolo de Dunare, undeva departe intrerupand linia orizontului...

Cetatea Dinogetia. Un obiectiv pe o harta.

Desfasuratorul zilei de ieri ar fi sunat cam asa: intalnirea matinala cu Cristina, buna mea prietena, partenera de nebunii si mare amatoare de fotografii (care fata nu ar fi?) si reeditarea unor aventuri mai vechi...umplut din nou masina pana la refuz cu recuzita, cafea neagra si ceva sanatos de rontait la ora pranzului, o gramada de cosmetice total inutile, si alte cateva "nimicuri"...dar de neuitat acasa aparatul foto, binenteles!

Imbarcarea pe bacul de la Galati, scurta traversare a Dunarii, care avea la acea ora culoarea otelului, drumul plin de gropi, dar marginit de parapetul din piatra ca in vremurile stravechi...si frana! Am trecut de cetate! Unde era? Acolo pe stanga! Manevrele de intoarcere, intrebam cateva babute, care se uitau chioras la noi, cum ajungem fiindca drumul nu se vedea nicaieri! Era acoperit de iarba!
Trecem pe langa baltile imprejmuite de papura inalta, pe langa pescarii indiferenti, norocul nostru, si oprim pe dreapta in dreptul unui gard stramb cu o galeata veche de metal infipta in el. Primele fotografii. Soarele era deja de doua prajini pe cer, vorba povestii.

Si apoi plecam mai departe. Cetatea Dinogetia ne astepta cu poarta ingusta si ruginita, data intr-o parte, pe care atarna stramb un anunt. Nu o vazusem din prima si pana ne-am dumirit unde e intrarea ne-am mai invartit vreo 20 de minute... Dincolo de poarta o poteca cu iarba inalta pana la genunchi si pe post de portar sau paznic? un mos stirb cu chef de vorba. Inconjurat de vreo patru dulai blanzi. Trecem de el dupa ce platim 4 lei pentru amandoua direct in cutia cu donatii si urcam pe poteca plina de balarii spre cetate. Cateva ziduri vechi imprastiate ici colo, printre tufele inalte, iarba deasa si multe flori. Sub zgomotul pasului nostru vesel o luau la fuga care incotro soparle si gusteri verzi care ne faceau sa tresarim infiorandu-ne si topaind intr-un fel tare comic. Ne alegem un cadru format dintr-un zid vechi si alti cativa bolovani, oarecum ferit de vizitatorii care dealtfel erau foarte putini la acea ora... O familie cu un copil si un preot cu doua femei dupa el...oare ce-or fi cautat acolo intr-o zi de luni? Pierdem in acel loc cateva ore, care nu stiu cand au zburat, am simtit doar o senzatie de foame si atunci ne-am dat seama ca e ora pranzului... Am luat masa sub un copac, de langa gardul cetatii, singurul care facea umbra de prin zona. Si iar am intrat pe poarta stramba... de data asta paznicul nu ne-a mai iesit in intampinare. Nu mai era nimeni la cetate, eram doar noi doua... si calutul legat de un tarus care pastea linistit in vale.

Clipe frumoase...liniste si zambetele noastre... libelulele rosii, carabusii negri taciune si fluturii multicolori, florile mov ca niste lumanari lungi si margaretele de camp... Cerul foarte albastru cu nori jucausi. Iarba de un verde ireal. Pasarile care ne-au cantat si mai ales ne-au incantat tot timpul.

Am plecat tarziu de la cetate. Cand am coborat apunea soarele. Graul inca necopt cu butoniera din trei maci rosii ca focul. Pe unul dintre ei l-am cules si mi l-am prins in par... O poteca serpuind gratios catre dealul din spate, pierzandu-se in departare spre cerul indigo.

Alte fotografii. Ultimele... Lumina asfintitului imbracand balta cu broscute in rochie de seara aurie. Racoarea ne infiora pielea arsa de soare.

Drumul era pustiu la intoarcere...

Masina mea ducea cu viteza mica spre oras numai zambete si soare...